ICCJ. Decizia nr. 2399/2004. Civil. Revendicare imobiliara. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2399
Dosar nr. 6845/2004
Şedinţa publică din 25 martie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 septembrie 2003 la Judecătoria Buzău H.S.R. a chemat în judecată Primăria municipiului Buzău, R.A.M. Buzău şi pe N.A., S.V. şi Ş.M., solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie parte din imobilul situat în Buzău, compusă din cinci camere, hol şi terenul aferent în suprafaţă de 170,07 mp.
Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de închiriere încheiate între R.A.M. Buzău şi cei trei pârâţi persoane fizice, fiind introduşi în cauză în calitate de pârâţi şi ceilalţi membri ai familiilor acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 6464 din 15 decembrie 2003 a Judecătoriei Buzău a fost respinsă acţiunea astfel cum a fost formulată avându-se în vedere că prin dispoziţia nr. 300 din 19 august 2003 emisă de Primarul municipiului Buzău a fost restituită reclamantei şi partea din imobil cu privire la care a solicitat revendicarea.
Referitor la cele trei contracte de închiriere, a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata, s-a reţinut că acestea au fost încheiate anterior emiterii deciziei la care s-a făcut referire şi că nu există motive de nulitate absolută, cum s-a cerut, respectiv lipsa consimţământului.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 948 din 30 martie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
S-a avut în vedere de asemenea că nu subzistă în cauză lipsa consimţământului proprietarului la încheierea contractelor de închiriere în anul 2001, dată la care nu i se recunoscuse reclamantei calitatea de proprietar, precum şi incidenţa în cauză a prevederilor art. 13 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recursul de faţă, prin care a solicitat să se constate că cele trei contracte de închiriere în litigiu sunt lovite de nulitate absolută, existând autoritate de lucru judecat şi cu privire la preluarea abuzivă a imobilului de către stat, caz în care chiriaşii nu beneficiază de protecţie. Se susţine nulitatea pe temeiul lipsei consimţământului său, proprietarul, potrivit art. 498 C. civ.
Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:
Instanţele de apel, ca şi instanţele de fond de altfel au reţinut corect că cererea vizând revendicarea părţii din imobil, redată în cuprinsul acţiunii de către reclamantă, a rămas fără obiect, întrucât prin Decizia nr. 300 emisă după introducerea acţiunii, i-a fost restituită celei în cauză şi cealaltă parte din imobilul în litigiu ce excedea soluţiei adoptată prin sentinţa civilă nr. 6205/2000 a Judecătoriei Bacău, investită prin strămutare.
Pentru această parte din imobil, restituită în condiţiile Legii nr. 10/2001 pârâtei S.V., Ş.M. şi N.A. au încheiat cu R.A.M. Buzău contractele de închiriere nr. 283 din 2 august 2001, 84 din 9 iulie 2001 şi 219 din 25 iulie 2001. Decizia de restituire la care s-a făcut referire a fost emisă la 19 august 2003.
Rezultă cu evidenţă că la data întocmirii celor trei contracte de închiriere reclamanta nu figura drept proprietară a imobilului, astfel că nu se poate reţine drept cauză de nulitate absolută lipsa consimţământului recurentei. În adevăr, art. 948 C. civ. prevede între condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii consimţământul valabil al părţii ce se obligă.
La data încheierii contractelor de închiriere avea calitatea necontestată de locator Primăria Oraşului Buzău, care prin reprezentant şi-a exprimat acordul pentru prezentarea convenţiilor.
Prin urmare, nu este de primit recursul de faţă, ce se întemeiază tocmai pe lipsa acestei condiţii esenţiale pentru validitatea convenţiilor.
Tot astfel, nu este de primit nici susţinerea ce are în vedere lipsa oricărei protecţii a chiriaşilor ocupanţi ai unor spaţii fără titlu valabil.
Şi aceasta, pentru că art. 13 din Legea nr. 112/1995, care face trimitere expresă la OUG nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţie de locuinţe, se referă la toate imobilele restituite prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege, fără nici o destinaţie în legătură cu valabilitatea titlului de preluare a imobilelor de către stat.
Aşa fiind, recursul de faţă este nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.S.R. împotriva deciziei nr. 948 din 30 martie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 martie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 240/2004. Civil. LG. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2392/2004. Civil. Conflict de muncă. Recurs... → |
|---|
