ICCJ. Decizia nr. 3258/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3258
Dosar nr. 9492/2004
Şedinţa publică din 21 aprilie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin contestaţia înregistrată la Tribunalul Neamţ sub nr. 1161 din 16 mai 2003, reclamantul P.G. a chemat în judecată Primăria municipiului Piaţa Neamţ, solicitând desfiinţarea dispoziţiei nr. 517 din 21 aprilie 2003 emisă de Primarul municipiului Piaţa Neamţ şi restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a imobilului compus din construcţie şi teren situat în municipiul Piaţa Neamţ.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin dispoziţia nr. 517/2003, i s-a respins cererea prin care a solicitat restituirea imobilului-restaurant L. şi C., cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra acestuia.
Reclamantul a susţinut că prin înscrisurile depuse la unitatea deţinătoare şi-a dovedit atât calitatea de moştenitor al defunctului P.G. cât şi calitatea de proprietar asupra imobilului, care a fost preluat de stat fără titlu legal, după apariţia legilor de naţionalizare din anii 1948-1950, autorul său fiind constrâns prin violenţă morală să renunţe la proprietatea sa.
Prin sentinţa nr. 272/C din 15 iulie 2003, Tribunalul Neamţ, secţia civilă, a respins contestaţia ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că adresa nr. 88077/2002 eliberată de D.G.A.S., Borderoul formularelor completate de întreprinderile comerciale de credit, de transport şi diverse la recensământul din anul 1948, eliberat de D.J.A.N., copia-extras din tabelul proprietăţilor ce se demolează pentru construirea de locuinţe şi extrasul din Registrul analitic al firmelor individuale al Camerei de Comerţ şi Industrie Neamţ din anii 1946-1948, depuse de reclamant, nu atestă dreptul de proprietate al defunctului P.G. asupra imobilelor revendicate ci probează doar că acesta, în calitate de comerciant, a deţinut firma „La leul şi cârnatul", al cărui obiect de activitate îl reprezenta restaurant şi bodegă, având sediul în municipiul Piatra Neamţ.
Reţine instanţa, că în lipsa unui înscris de natură a confirma dobândirea în proprietate a imobilului, nu se poate concluziona în sensul unei prezumţii de proprietate asupra unui aşezământ în care se desfăşoară activitatea unei firme, în favoarea deţinătorului acesteia.
Instanţa a remarcat că, deşi atât unitatea deţinătoare, cât şi tribunalul, au învederat contestatorului necesitatea exhibării în cauză a unui titlu care să ateste în mod indubitabil proprietatea asupra imobilelor revendicate, precum şi indicarea modului în care autorul său P.G. a ajuns să deţină imobilul în care ulterior şi-a desfăşurat activităţile de comerţ (construire, cumpărare, schimb, donaţie, etc.) acesta nu a dat curs solicitării.
Instanţa a mai reţinut că terenul aferent construcţiei nu apare în nici unul din actele de care s-a prevalat contestatorul, singura menţiune cu privire la acesta, având însă o întindere de 407 mp şi nu de 500 mp cum susţine contestatorul, regăsindu-se în tabelul proprietăţilor ce s-au demolat în vederea construirii de locuinţe, dată la care imobilele se aflau deja în proprietatea fostului Sfat Popular al oraşului Piatra Neamţ.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul P.G.
Prin primul motiv de apel, s-a susţinut că instanţa de fond, deşi a înlăturat proba cu expertiză tehnică, nu s-a mai pronunţat în nici un fel asupra celor două rapoarte de evaluare, care pentru reclamant constituiau un drept câştigat, câtă vreme fuseseră acceptate în cadrul procedurii administrativ jurisdicţionale de soluţionare a cererii.
În cadrul aceluiaşi motiv de apel, reclamantul a învederat că prima instanţă i-a încălcat dreptul de apărare, prin aceea că a revenit în mod neprocedural asupra probei cu martori.
Prin cel de al doilea motiv de apel, reclamantul a susţinut că instanţa de fond, printr-o motivare excesiv de sumară şi care echivalează practic cu o nemotivare, a înlăturat toate documentele cu regim de înscrisuri autentice depuse la dosar, care dovedeau indubitabil că tatăl său are calitatea de proprietar asupra imobilului.
Reclamantul a mai arătat că instanţa trebuia să coreleze actele autentice cu reconstituirile tehnice ale celor două rapoarte de evaluare necontestate de părţi, în condiţiile în care construcţia nu mai există, terenul fiind în prezent lipsit de identitate prin desfiinţarea parcelării odată cu comasarea în perimetrul ce s-a demolat în centrul oraşului Piatra Neamţ.
Prin Decizia nr. 95 din 10 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut că prin actele depuse, reclamantul a dovedit că începând cu data de 1 aprilie 1947, tatăl acestuia a figurat înregistrat în registrul comerţului al Camerei de Comerţ şi Industrie Piatra Neamţ cu firma comercială L.L. şi C, având ca obiect de activitate alimentaţia publică, bodegă, stabilimentul fiind situat în Piatra Neamţ.
A mai reţinut instanţa că ulterior, în anul 1962, construcţia a fost preluată spre demolare, în vederea construirii de locuinţe, preluarea făcându-se din proprietatea fostului Sfat Popular al oraşului Piatra Neamţ.
Instanţa a considerat că în cauză nu s-a produs nici un act prin care să fie dovedită proprietatea firmei comerciale sau a acţionarului acesteia asupra clădirii şi terenului aferent în care firma comercială îşi desfăşura activitatea, cu motivarea că înregistrările din Registrul Comerţului nu fac nici o menţiune cu privire la natura deţinerii stabilimentului de către comerciant, în proprietate sau închiriere.
Reţinând că potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 22.1 din Normele metodologice de aplicare a legii, proprietatea imobilelor ce se cer a fi restituite se dovedeşte cu acte, instanţa a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada proprietăţii autorului său asupra bunului, simpla deţinere a acestuia de către firma comercială, nefăcând dovada proprietăţii asupra imobilului.
Împotriva sentinţei instanţei de fond şi a deciziei instanţei de apel a declarat recurs reclamantul, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
Susţine reclamantul că deşi prin primul motiv de apel a invocat pe cale de excepţie încălcarea flagrantă de către prima instanţă a dreptului la apărare şi înlăturarea neprocedurală a unor probe, instanţa nu s-a pronunţat asupra acestor excepţii dirimante.
Reclamantul mai învederează că printr-o motivare excesiv de sumară şi contradictorie cu elementele de fapt ale cauzei, instanţa de apel a înlăturat toate înscrisurile depuse în dovedirea dreptului de proprietate al autorului său.
Reclamantul arată că înscrisurile prezentate, ignorate cu desăvârşire de către ambele instanţe, au regim de înscrisuri autentice, fiind emise de depozitul oficial al Registrului Comerţului şi al Primăriei oraşului Piatra Neamţ şi atestă indubitabil calitatea de proprietar a tatălui său asupra imobilului în litigiu.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.
În primul rând, se observă că deşi reclamantul a invocat în cererea de recurs motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ., criticile formulate de acesta fac posibilă încadrarea numai în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 10 din acelaşi cod.
Din examinarea deciziei curţii de apel, se constată că aceasta a preluat în totalitate argumentele primei instanţe fără a răspunde motivelor de apel formulate, reţinând, cu o motivare extrem de sumară că în cauză nu s-a produs nici un act prin care să fie dovedit dreptul de proprietate al firmei comerciale sau al acţionarului acesteia asupra imobilului în litigiu, neanalizând însă actele depuse de reclamant, a căror semnificaţie este amplu comentată de acesta în cuprinsul celui de al doilea motiv de apel.
Concluzia instanţei în sensul că înregistrările din Registrul Comerţului nu cuprind nici o menţiune cu privire la natura deţinerii stabilimentului de către comerciant, în proprietate sau închiriere, este consecinţa ignorării de către aceasta a unui înscris care avea relevanţă în soluţionarea speţei.
Astfel, la dosarul instanţei de apel se află Borderoul formularelor completate de întreprinderile comerciale, de credit, de transport şi diverse la recensământul din anul 1948, în cuprinsul căruia, la rubrica „denumirea exploatării" (firma, emblema sau dacă nu are, numele proprietarului) este menţionată firma L. şi C., iar ca proprietar al acesteia P.G.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat în nici un mod asupra acestui mijloc de probă, care creează prezumţia că tatăl reclamantului a fost proprietarul imobilului în litigiu, deşi, ca instanţă devolutivă de control judiciar putea şi trebuia să se pronunţe asupra acestei dovezi administrate care avea relevanţă în dezlegarea pricinii.
Mai reţine instanţa că în anul 1962, construcţia a fost preluată spre demolare din „proprietatea" fostului Sfat Popular al oraşului Piatra Neamţ, în vederea construirii de locuinţe.
Trebuie observat că „Tabelul cu proprietăţile cuprinse în perimetrul ce se demolează în centrul oraşului Piatra Neamţ", eliberat de D.J.A.N. Bacău, nu constituie un act de preluare a imobilului în litigiu de către stat, la adresa imobilului figurând ca proprietar fostul Sfat Popular al oraşului Piatra Neamţ, ceea ce denotă că în anul 1962, la data întocmirii tabelului, imobilul fusese deja preluat de stat.
Întrucât, pe de o parte, în dosarul cauzei nu exista actul de preluare a imobilului în litigiu de către stat, iar pe de altă parte, înscrisul prezentat de reclamant crea prezumţia dreptului de proprietate al tatălui său asupra aceluiaşi imobil, instanţa de apel era datoare să ceară Primăriei municipiului Piatra Neamţ să depună la dosar titlul în baza căruia imobilul a fost preluat de stat, pentru a putea stabili data preluării, modul de preluare şi persoana de la care imobilul a fost preluat.
Această probă era necesară pentru soluţionarea pricinii, deoarece, în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001, prin acte doveditoare se înţelege şi orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul său la data preluării abuzive.
Cum potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, văzând că împrejurările cauzei nu au fost deplin stabilite pentru a permite Curţii să se pronunţe conform art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite, se va casa Decizia curţii de apel cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, cu această ocazie urmând a fi verificate şi celelalte critici formulate de reclamantul apelant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul P.G. împotriva deciziei civile nr. 95 din 10 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bacău, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3264/2004. Civil. Revendicare obligatia de a fa... | ICCJ. Decizia nr. 3212/2004. Civil. Notare somatie. Recurs → |
|---|
