ICCJ. Decizia nr. 3554/2004. Civil. Obligaţia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3554
Dosar nr. 19134/2004
Şedinţa publică de la 5 mai 2005
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 24 aprilie 2003, modificată la 29 mai 2003, reclamanta V.R.P.T. a chemat în judecată pe pârâta SC T. A.SA Bucureşti pentru a fi obligată să-i vândă la preţul de 136.162 lei apartamentul nr. 22 situat în Bucureşti.
Motivând acţiunea, reclamanta a susţinut că în anul 1990 a solicitat pârâtei să-i vândă apartamentul în care locuia în baza contractului de închiriere nr. 103823 din 18 octombrie 1973, pârâta dându-şi acordul şi stabilind preţul la suma de 136.160 lei prin fişa de calcul din 5 iulie 1990, îndrumând-o prin adresa din 22 aprilie 1991 să depună preţul la CEC în contul pârâtei.
A mai arătat reclamanta că, deşi a plătit preţul în condiţiile fixate de pârâtă şi a locuit neîntrerupt în apartament fără ca pârâta să-i perceapă chirie, aceasta a refuzat în mod nejustificat să întocmească contractul de vânzare-cumpărare, deşi reclamanta a solicitat în repetate rânduri acest lucru.
În raport de cele arătate, reclamanta a apreciat că între ea şi pârâtă a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare, ceea ce justifică acţiunea de faţă, potrivit cu principiul executării în natură a obligaţiilor.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 970 şi art. 1073 C. civ. şi ale art. 5 alin. (2) din Decretul-lege nr. 61/1990.
Prin sentinţa civilă nr. 8190 din 6 noiembrie 2003, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a respins acţiunea ca fiind prescrisă, iar apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 524/A din 08 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.
Asemenea primei instanţe, curtea de apel a statuat că acţiunile personale având ca obiect obligaţia de a face izvorâtă din antecontracte de vânzare-cumpărare, cum este acţiunea introdusă de reclamantă, sunt supuse prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Nu a fost primită nici teza susţinută prin motivarea apelului de către reclamantă, potrivit căreia acţiunea pe care a utilizat-o este o acţiune mixtă, cu caracteristici atât de acţiune reală, cât şi de acţiune personală, întrucât ceea ce se solicită instanţei, anume obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu conduce în mod direct la realizarea dreptului, cum se întâmplă, spre exemplu, în cazul acţiunii prin care se pretinde predarea unui imobil. Mai mult decât atât, în cazul acţiunilor mixte, prescriptibilitatea sau imprescriptibilitatea dreptului se determină în funcţie de situaţia concretă, iar în speţă, chiar dacă s-ar reţine această calificare a acţiunii, nu se poate aprecia incidenţa prevederilor art. 21 din Decretul nr. 157/1958, acţiunea reclamantei întemeindu-se pe un drept de creanţă.
În fine, nu a fost reţinută nici susţinerea referitoare la întreruperea cursului prescripţiei în sensul art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât dincolo de împrejurarea că nu a fost probat, faptul că pârâta nu a mai perceput chirie ulterior datei achitării preţului de către reclamantă nu reprezintă prin el însuşi dovada neîndoielnică a recunoaşterii tacite a dreptului reclamantei.
Reclamanta a declarat recurs susţinând că decizia recurată a fost dată cu încălcarea legii, caz de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., temei pentru care solicită casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea soluţionării ei în fond.
Dezvoltând în fapt recursul, reclamanta arată că acţiunea sa are caracter mixt, care în esenţă tinde la recunoaşterea şi realizarea dreptului său de proprietate asupra imobilului în cauză, nefiindu-i astfel aplicabil termenul general de prescripţie de 3 ani, ci dispoziţiile art. 21 din Decretul nr. 167/1958.
În subsidiar, reclamanta reia teza întreruperii cursului prescripţiei prin faptul neperceperii chiriei de către pârâtă de la data plăţii preţului, ceea ce echivalează neîndoielnic cu recunoaşterea dreptului de proprietate.
Recursul nu este fondat.
Potrivit susţinerilor constante ale reclamantei, dezvoltate prin descrierea împrejurărilor de fapt, între părţi nu a existat o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, adică un antecontract, ci a avut loc o veritabilă vânzare-cumpărare manifestată prin exprimarea acordului părţilor, plata preţului şi predarea efectivă a bunului vândut.
Obiect al vânzării-cumpărării fiind un apartament, convenţia părţilor nu este supusă cerinţei de formă prevăzută de art. 948 C. civ. drept condiţie de valabilitate a contractului, vinderea fiind perfectă între părţi îndată ce s-au învoit asupra lucrului şi preţului (art. 1295 C. civ.).
Deşi nu cere înscrisul autentic pentru valabilitatea contractului, legea impune însă, fie în vederea conservării unei dovezi a contractului, fie pentru îndeplinirea cerinţelor de publicitate (asigurarea opozabilităţii faţă de terţi a vânzării respective), redactarea unui înscris cu rol probatoriu.
În aceste împrejurări, dacă o parte contractantă s-ar opune la confecţionarea înscrisului, la cererea celorlalte părţi ea ar putea fi obligată de către instanţa de judecată la plata de daune interese cominatorii, iar hotărârea instanţei va ţine loc de înscris constatator al vânzării, dacă partea care a formulat cererea a făcut dovada încheierii contractului în condiţiile prevăzute de lege, acţiunea cu un asemenea obiect fiind o acţiune în constatare, fundamentată pe prevederile art. 111 C. proc. civ. şi imprescriptibilă.
Cele de mai sus au fost arătate pentru a se stabili calea corectă în justiţie deschisă reclamantei pentru cazul că susţinerile sale sunt reale.
Reclamanta nu a ales însă asemenea cale, ci a calificat raporturile juridice dintre ea şi pârâtă ca fiind o promisiune de vânzare-cumpărare (antecontract), cerând în justiţie obligarea pârâtei de a-şi onora promisiunea de a vinde.
Faţă de obiectul neechivoc al obiectului acţiunii, care nu poate fi schimbat de instanţe potrivit art. 129 alin. ultim C. proc. civ. şi nici în căile de atac [art. 294 alin. (1) C. proc. civ.], în mod corect instanţele învestite în fond şi în apel au statuat în sensul că s-a prescris dreptul la acţiune şi prescripţia nu s-a întrerupt prin faptul că pârâta nu a pretins chirie din anul 1991, anul promisiunii de vânzare şi până în prezent.
Într-adevăr, acţiunea având ca obiect obligaţia de a face este o acţiune personală, cu caracter obligaţional, deosebindu-se esenţial de acţiunea reală al cărei obiect este întotdeauna un lucru.
Ori asemenea acţiune privitoare la un drept de creanţă este prescriptibilă extinctiv potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 combinate cu prevederile art. 21 din acelaşi act normativ.
Pentru toate cele ce preced recursul va fi respins ca nefondat în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.R.P.T. împotriva deciziei nr. 524 din 8 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi litigii de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3558/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3504/2004. Civil. Reziliere contract... → |
|---|
