ICCJ. Decizia nr. 3855/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 3855/2004
Dosar nr. 2293/2002
Şedinţa publică din 20 mai 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Braşov la 18 iunie 1996, reclamanta S.D.M.O. a chemat în judecată pârâţii municipiul Braşov prin primar şi S.C. R. SRL Braşov, solicitând a se dispune rectificarea Cărţii funciare nr. 14446 Braşov privind imobilul format din 2 apartamente, etaj şi mansardă, cu restabilirea situaţiei anterioare, respectiv prin reînscrierea dreptului ei de proprietate asupra imobilului, constatând că intabularea statului român cu titlu de naţionalizare este nevalabilă.
Reclamanta a mai cerut obligarea pârâţilor la predarea imobilului în deplină proprietate şi posesie.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că cota de ½ parte din imobilul menţionat a constituit proprietatea ei cu titlu de dotă, înscrisă ca atare în cartea funciară, iar în anul 1964, asupra acestei cote s-a intabulat statul român ca proprietar cu titlu de naţionalizare la B 9.
În anul 1989, prin sentinţa civilă nr. 7132 a Judecătoriei Braşov, s-a dispus sistarea indiviziunii privind întregul imobil şi s-a atribuit statului român lotul nr. 1 format din 2 apartamente, mansardă şi etaj.
Se mai arată în motivarea acţiunii că imobilul a trecut la stat prin naţionalizare, cu încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950, reclamanta fiind exceptată de la naţionalizare, întrucât era casnică iar soţul ei, funcţionar.
Prin sentinţa civilă nr. 14073 din 4 decembrie 1996 a Judecătoriei Braşov, s-a respins acţiunea reclamantei cu motivarea că titlul ce a stat la baza intabulării dreptului de proprietate al statului român era valabil.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost admis de Tribunalul Braşov prin Decizia civilă nr. 2329 din 18 decembrie 1997, care a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, respingând totodată cererea de intervenţie formulată de intervenientul V.E. în interesul pârâţilor Primăria Braşov şi S.C. R. SRL Braşov.
Respingerea acestei cereri de intervenţie a fost motivată cu tardivitatea formulării ei, ea se putea introduce doar în faţa primei instanţe şi nu ulterior, iar casarea cu trimitere s-a impus pentru că instanţa nu a intrat în cercetarea fondului cauzei.
În rejudecare, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 24 aprilie 1998 între S.C. R. SRL Braşov şi intervenientul V.E. şi a extins acţiunea şi faţă de acesta, iar ulterior, la 4 septembrie 1998 şi faţă de soţia intervenientului, V.A.
La 2 mai 1998, I.E. a formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor, motivând că a făcut demersuri pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare al apartamentului pe care îl ocupă în imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi, ulterior, intervenienţii V.E. şi A. au formulat cerere de intervenţie în nume propriu, cerând respingerea acţiunii reclamantei.
Faţă de valoarea imobilului de 822.000.000 lei, Judecătoria Braşov, prin sentinţa civilă nr. 226 din 8 ianuarie 1999, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
Această din urmă instanţă (în rejudecare) a pronunţat sentinţa civilă nr. 172 din 24 martie 2000, prin care a admis cererile de intervenţie atât în interesul pârâţilor, cât şi cererea de intervenţie formulată de V.E. şi V.A. în interes propriu şi a respins în întregime acţiunea reclamantei, aşa cum a fost completată şi extinsă.
Sentinţa a fost atacată cu apel de reclamantă la Curtea de Apel Braşov care, prin Decizia nr. 82 din 28 iunie 2000, admiţând apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.
În motivarea soluţiei, instanţa a reţinut că s-a omis verificarea susţinerilor reclamantei cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, ea menţionând în cererea introductivă că la data naţionalizării era casnică, iar soţul acesteia funcţionar, aspecte neanalizate de instanţă.
Recursurile declarate de municipiul Braşov prin primar, de intervenientele I.E.E., ca succesoare a intervenientului I.E., decedat pe parcursul soluţionării cauzei, şi I.L., precum şi de intervenienţii V.E. şi V.A., au fost admise prin Decizia nr. 2484 din 15 mai 2001 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, care a apreciat că instanţa de apel a pronunţat Decizia fără a cerceta fondul pricinii, anume aplicabilitatea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950.
În rejudecare, Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa nr. 322 din 12 octombrie 2001, a respins acţiunea reclamantei precizată şi completată, a admis cererile de intervenţie în interesul pârâţilor formulate de intervenientul V.E., precum şi cea formulată de intervenienţii I.E. şi I.L.
Totodată s-a anulat ca lipsită de obiect cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii V.E. şi V.A.
În argumentarea acestei soluţii, cu referire la acţiunea reclamantei, instanţa a reţinut că titlul statului, care a stat la baza intabulării, îl constituie hotărârea judecătorească de partaj ulterioară naţionalizării prin care i s-a atribuit lotul nr. 1, astfel rectificarea de carte funciară nu se poate dispune pentru că intabularea are la bază un titlu valabil, nefiind posibilă restabilirea situaţiei anterioare şi nici obligarea pârâţilor la predarea imobilului în favoarea reclamantei.
În ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare intervenit între S.C. R. SRL Braşov şi V.E. şi A., el a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, intervenienţii aveau calitatea de chiriaşi la data cumpărării şi erau dobânditori de bună credinţă, urmând a respinge şi capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a fost admis prin Decizia civilă nr. 5, pronunţată la 8 februarie 2002 de Curtea de Apel Braşov.
Prin decizie s-a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, s-a admis acţiunea, cu completările şi precizările formulate de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii municipiul Braşov prin primar, SC R. SRL Braşov, V.E. şi V.A. şi, în consecinţă, s-a dispus rectificarea CF nr. 14446 Braşov, imobil de sub A+2, lotul I, format din 2 apartamente, etaj şi mansardă, cu restabilirea situaţiei anterioare, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al reclamantei.
Prin aceeaşi hotărâre s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 20779 din 15 noiembrie 1996, încheiat între SC R. SRL Braşov şi pârâţii V.E. şi V.A.
Totodată s-au respins cererile de intervenţie în interesul pârâţilor formulate de intervenienţii V.E., I.E. decedat, cerere continuată de I.E.E. şi I.L., în calitate de succesoare, I.E.E. şi în nume propriu.
S-a menţinut dispoziţia de anulare ca lipsită de obiect a cererii de intervenţie formulată de V.E. şi V.A.
În considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că s-a făcut o aplicare greşită a legii, astfel, prevederile art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938 referitor la rectificarea intabulării în cartea funciară sunt pe deplin aplicabile speţei, întrucât imobilele preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă sunt considerate ca fiind trecute fără titlu în posesia acestuia şi nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, deci intabularea nu a avut la bază un titlu valabil.
Nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 a constat în ignorarea prevederilor art. II care enumera categorii de persoane cărora nu li se aplică, fiind exceptaţi de la naţionalizare reclamanta, care era casnică şi soţul acesteia, funcţionar, dar şi alt considerent impunându-se cu privire la preluare, acela că lista pe care figurează reclamanta nu este cea iniţială la Decretul nr. 92/1950, ci una emisă ulterior, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, nepublicată şi care nu putea avea valoarea unei legi, cunoscut fiind că hotărârile Consiliului de Miniştri erau emise în baza şi pentru aplicarea legilor.
Prin urmare, imobilul a fost preluat de stat fără titlu, prin încălcarea prevederilor art. II din decretul de naţionalizare, dar şi a prevederilor art. 645 C. civ.
Titlul statului, aşa cum rezultă din cartea funciară, este naţionalizarea, indiferent de operaţiunea juridică a împărţelii, care, pe lângă faptul că a survenit ulterior naţionalizării, avea doar caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi.
Ca o consecinţă a preluării acestei părţi a imobilului fără titlu, care astfel nu intra sub incidenţa Legii nr. 112/1995, nici vânzarea imobilului către chiriaşi nu avea suport legal, statul neputând înstrăina ceea ce nu a avut niciodată în patrimoniu.
Cu privire la buna credinţă, este inoperantă faţă de considerentele expuse şi faţă de succesiunea actelor în timp şi în plus „este suficient ca una din părţi să utilizeze contractul în scopuri ilicite sau imorale pentru ca interesul general să impună desfiinţarea lui".
La 11 martie 2002, reclamanta a formulat cerere de completarea hotărârii, solicitând în temeiul art. 2812 C. proc. civ., să se dispună completarea deciziei cu obligarea pârâţilor de a-i preda în deplină proprietate şi posesie imobilul lotul I format din 2 apartamente, identificat prin numărul cărţii funciare şi a numărului topografic din hotărâre, precum şi constatarea preluării fără titlu a acestui imobil de către stat.
În motivarea cererii, reclamanta învederează că ea a formulat şi aceste două capete de cerere, asupra cărora instanţa a omis să se pronunţe.
Cererea reclamantei a fost admisă în parte prin Decizia civilă nr. 25 din 5 aprilie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, care a dispus completarea considerentelor şi a dispozitivului în sensul respingerii acţiunii în revendicare formulată de reclamantă.
Prin aceeaşi decizie s-a respins cererea de completare a hotărârii cu privire la constatarea preluării fără titlu a imobilului.
În justificarea soluţiei, instanţa a reţinut că, într-adevăr a omis a se pronunţa asupra acţiunii în revendicare şi urmează a se completa, în sensul respingerii acţiunii în revendicare, întrucât, din definiţia dată de legiuitor în art. 480 – art. 481 C. civ., o astfel de acţiune aparţine proprietarului neposesor, iar potrivit art. 17 din Decretul - Lege nr. 115/1938 înscrierea în cartea funciară are caracter constitutiv de drepturi, prin urmare, o astfel de acţiune este prematur formulată.
În ce priveşte al doilea petit al cererii de completare, privind constatarea preluării de către stat, fără titlu, a imobilului, instanţa a constatat că rectificarea cărţii funciare s-a dispus în temeiul art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938, care face referire expresă la cazul nevalabilităţii titlului, ceea ce face inutilă reproducerea acestei precizări în dispozitivul hotărârii.
Împotriva deciziei nr. 5 din 8 februarie 2002, pronunţată de instanţa de apel, au declarat recurs pârâţii SC R. SRL Braşov, V.A. şi E., precum şi intervenientele I.E.E. şi I.L., iar împotriva deciziei nr. 25 din 5 aprilie 2002 de completare a dispozitivului hotărârii a declarat recurs reclamanta.
În legătură cu recursul declarat de pârâta SC R. SRL Braşov, după expunerea unor consideraţii referitoare la prevederile art. 17 şi art. 27 din Decretul - Lege nr. 115/1938 şi art. 786 C. civ., privind efectul împărţelii, recurenta susţine că prin efectul naţionalizării persoanele nominalizate în listele anexă la Decretul nr. 92/1950 au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, care a revenit statului.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între recurentă şi intimatul-intervenient, imobilul aflat în litigiu era proprietatea statului, care îl putea înstrăina, au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, cumpărătorii au fost de bună credinţă, care se prezumă, iar prezumţia nu a fost răsturnată, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul au crezut în realitatea menţiunilor din cartea funciară.
Ca argument, recurenta face referire şi la prevederile Legii nr. 10/2001.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi, rejudecând, să se menţină sentinţa civilă nr. 322 din 12 octombrie 2001 pronunţată de Tribunalul Braşov.
Cu privire la recursul pârâţilor V.E. şi V.A., aceştia arată că hotărârea atacată expune motive contradictorii şi străine pricinii, interpretează greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa a schimbat natura şi înţelesul acestuia şi Decizia a fost pronunţată prin aplicarea greşită a legii şi fără a arăta motivele pentru care a înlăturat apărările invocate de recurenţi.
Recurenţii mai susţin că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, prin efectul naţionalizării, intimata reclamantă fiind menţionată în listele anexă.
Din înscrisurile existente la dosar, rezultă că pretinşii proprietari au încasat chirie pentru imobil din anul 1932, deci erau exploatatori de locuinţe şi din acest motiv nu puteau fi exceptaţi de la naţionalizare şi, în plus, imobilul nu făcea parte din categoria celor reglementate de legea reparatorie.
Contrar menţiunilor din cartea funciară, unde apare la B 9 numărul cererii de intabulare 92484/1964 şi Decretul nr. 92/1950, instanţa a reţinut inexistenţa titlului statului, ignorând şi faptul că imobilul era grevat de o ipotecă în favoarea primăriei, ceea ce presupune neplata datoriilor către stat şi nerespectarea clauzelor contractului de vânzare-cumpărare încheiat de antecesorii reclamantei în 1924.
Faptul că recurenta nu a atacat hotărârea de partaj pronunţată, echivalează cu acceptarea de către ea a naţionalizării.
Recurenţii mai relevă că intimata-reclamantă nu a satisfăcut obligaţia timbrării acţiunii în revendicare şi soluţia de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare este greşită, nici o probă nu a fost administrată şi nu s-a dovedit cu nimic răsturnarea prezumţiei bunei-credinţe şi nici că vânzătorul recurent ar fi cunoscut la data vânzării faptul că apartamentul nu putea fi înstrăinat.
Recurenţii solicită admiterea recursului şi, în fond, respingerea acţiunii intimatei-reclamante, prin menţinerea dispoziţiilor sentinţei civile nr. 322 din 12 octombrie 2001 a Tribunalului Braşov.
Privitor la recursul intervenientelor I.E.E. şi I.L., ele critică Decizia atacată pentru greşita încadrare juridică şi interpretare a legii, instanţa de apel a făcut confuzie privind momentul în care statul a devenit proprietar.
Recurentele susţin că actele prezentate de intimata-reclamantă, cu care a încercat să convingă că la data naţionalizării era casnică, sunt neconcludente, iar rectificarea de carte funciară se putea dispune numai în anumite condiţii, ignorate de instanţa de apel, care nu a luat în considerare atitudinea oscilantă a intimatei-reclamante, faţă de repetatele modificări şi completări de acţiune.
Recurentele mai relevă că intimata-reclamantă nu a respectat procedurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 şi normele metodologice de aplicare a acesteia, solicitând în final admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei pronunţate de prima instanţă.
Reclamanta S.D.M.O. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 25 din 5 aprilie 2002, prin care s-a admis în parte cererea ei de completare a deciziei pronunţate în apel.
Recurenta solicită admiterea în întregime a cererii de completare a dispozitivului, în sensul de a se adăuga şi constatarea preluării de către stat a imobilului fără titlu, justeţea acestei cereri rezultând din întregul probatoriu administrat şi nu există nici un motiv pentru a se respinge completarea dispozitivului cu acest petit.
De asemenea, recurenta cere completarea dispozitivului privitor la acţiunea în revendicare, în sensul admiterii acestei cereri, fiind greşită argumentarea că cererea este prematur formulată, existând o contradicţie între această soluţie şi dispozitivul deciziei nr. 5 din 8 februarie 2002 a Curţii de Apel Braşov, în care se arată că acţiunea ei, cu completările şi precizările făcute este admisă, ceea ce presupune că s-a admis în totalitate şi aceasta este în dezacord cu respingerea capătului de cerere privind revendicarea dispusă prin Decizia completatoare, pe care o atacă cu prezentul recurs.
Recursurile declarate sunt întemeiate şi urmează a se admite, în sensul şi pentru motivele ce se vor expune.
Prin Decizia atacată s-a admis acţiunea recurentei reclamante, inclusiv capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 20779 din 15 noiembrie 1996 încheiat între pârâţii SC R. SRL Braşov şi soţii V.E. şi V.A.
În justificarea acestei soluţii, instanţa a invocat preluarea fără titlu a imobilului de către stat, situaţie în care acesta nu intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995, deci nu putea fi vândut chiriaşilor pentru că statul, nefiind proprietar, nu putea înstrăina ceea ce nu avea în patrimoniu.
Cu referire la buna-credinţă, instanţa a reţinut că este inoperantă faţă de considerentele expuse şi totuşi a făcut sublinierea, preluată din doctrină că „este suficient ca una din părţi să utilizeze contractul în scopuri ilicite sau imorale pentru ca interesul general să impună desfiinţarea sa".
Argumentele aduse de instanţa de apel nu pot fi primite şi nu pot fundamenta soluţia adoptată privind constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare.
În primul rând, vânzarea lucrului altuia, adică a unui bun individual determinat care nu aparţine vânzătorului la momentul contractării, în ipoteza în care cumpărătorul ar fi de bună-credinţă, nu este lovită de nulitate absolută, fiind în optica unor autori doar anulabilă, iar a altora rezolubilă, diversitate de opinii datorată absenţei reglementării legale a vânzării lucrului altuia.
În al doilea rând, referitor la buna-credinţă, art. 1898 alin. (1) C. civ., prevede: „buna-credinţă este credinţa posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea". Cu toate că textul menţionat se referă la uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu şi buna-credinţă a posesorului, el este incident şi altor situaţii, cum este cea în discuţie.
Buna-credinţă se prezumă, prevede art. 1899 alin. (2) C. civ., dar această prezumţie este relativă, astfel încât poate fi combătută prin orice mijloc de probă.
Instanţa a cărei hotărâre se atacă a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul, încheiat între intimaţii SC R. SRL Braşov ca vânzător şi V.E. şi V.A., în calitate de cumpărători, fără a analiza dacă sunt ori nu temeiuri, dovedite prin probe, de răsturnare a prezumţiei bunei-credinţe a dobânditorilor, deoarece numai existenţa probată a relei credinţe, antonimul bunei-credinţe, poate duce la neincidenţa teoriei fondată pe erro communis facit ius, cu consecinţa desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare, prin sancţiunea nulităţii absolute.
Argumentul, expus în considerentele deciziei recurate, pentru a justifica soluţia de constatare a nulităţii contractului pe motivul că înstrăinătorul era un non dominus, nu este suficient, în absenţa unui suport legal care să permită această concluzie, precum şi teza, preluată de instanţă din doctrină privind desfiinţarea contractului când doar o parte a utilizat contractul în scop ilicit, chiar fără ştiinţa celeilalte părţi, teză pentru care, de asemenea, nu există temei de drept.
Aşadar, examinarea atitudinii intimaţilor cumpărători faţă de titlul înstrăinătorului, dacă aveau sau nu în cunoştinţă că imobilul aparţinea ori nu vânzătorului este esenţială în rezolvarea cauzei, aspect omis de instanţă a fi verificat, ceea ce impune admiterea tuturor recursurilor, casarea hotărârii date în apel, nefiind posibilă scindarea capetelor de cerere care compun acţiunea intimatei reclamante, se va admite pe cale de consecinţă şi recursul reclamantei împotriva încheierii de completare a hotărârii, iar soluţia preconizată face inutilă cercetarea celorlalte motive de recurs, formulate de părţi, care vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei în rejudecare.
Drept urmare, se vor admite toate recursurile formulate, se vor casa ambele decizii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii V.A., V.E., S.C. R. SRL Braşov şi de intervenientele I.E.E., I.L. împotriva deciziei nr. 5/ A din 8 februarie 2002 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, precum şi recursul declarat de reclamanta S.D.M.O. împotriva deciziei nr. 25/A din 5 aprilie 2002, pronunţată de aceeaşi instanţă.
Casează deciziile atacate şi trimite cauza, spre rejudecare, la Curtea de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3867/2004. Civil. Revizuire | ICCJ. Decizia nr. 3795/2004. Civil. Reducere obligatie de... → |
|---|
