ICCJ. Decizia nr. 3859/2004. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMANIA
INALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
SECTIA CIVILA SI DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 3859
Dosar nr. 7526/2004
Şedinţa publică din 11 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;
D.E., S.D. şi I.E. au chemat în judecată A.P.A.P.S. (ulterior devenită A.V.A.S.) pentru a fi obligată să le plătească daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere, în cuantum de 500.000 lei/zi.
În motivarea acţiunii reclamantele au învederat că prin sentinţa civilă nr. 9775 din 12 noiembrie 2002 Judecătoria sector I Bucureşti a obligat A.P.A.P.S. să le răspundă la notificarea adresată pârâtei conform Legii nr. 10/2001 şi înregistrată sub nr. 391/2001 la executorul judecătoresc R.C., cu privire la imobilul situat în Băile Govora.
Cum pârâta nu s-a conformat menţionatei obligaţii, reclamantele au cerut conform Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ precum şi a prevederilor art. 1075 C. proc. civ., daune cominatorii în cuantum de 500.000 lei pe fiecare zi de întârziere.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5507 din 16 septembrie 2003 a respins acţiunea cu motivarea că în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile Legii nr. 29/1990 deoarece răspunsul la notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este un act administrativ. S-a conchis că erau incidente dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ. potrivit cărora dacă obligaţia de a face nu putea fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unei amenzii civile şi că reclamantele nu au invocat acest text legal introdus prin OUG nr. 138/2000.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă , prin Decizia nr. 145 din 5 februarie 2004, a respins apelul reclamantelor ca nefondat.
De asemenea, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de A.P.A.P.S. S-a reţinut că despăgubirile întemeiate pe art. 1075 C. proc. civ. au caracterul unor daune interese pentru acordarea cărora era necesară întrunirea cumulativă a mai multor condiţii, respectiv existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu patrimonial, a vinovăţiei celui ce săvârşeşte fapta ilicită şi a raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.
Or, în speţă, reclamantele nu au cerut obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, care să acopere prejudiciul suferit prin neexecutarea obligaţiei de a face ce incumbă pârâtei şi prin urmare textul art. 1075 C. proc. civ. nu era aplicabil.
Împotriva menţionatei decizii au declarat recurs reclamantele D.E., S.D. şi I.E. invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinut în esenţă că au fost încălcate dispoziţiile art. 1075 C. proc. civ. conform cărora obligaţia de a face se transformă în dezdăunări când debitorul nu execută de bună voie, că despăgubirile solicitate au caracterul unor daune interese şi îndeplinesc condiţiile solicitate pentru acordarea lor.
Recursul nu este fondat.
Din dosar a rezultat că reclamantele şi-au întemeiat acţiunea atât pe dispoziţiile Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ în vigoare la data de 2 iulie 2003 când a fost promovată cererea de chemare în judecată, cât şi pe prevederile art. 1073-1075 C. civ., iar ulterior au invocat numai acest temei juridic şi au precizat în apel ca şi în recurs că despăgubirile solicitate au caracterul unor daune interese fiind îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de lege, respectiv existenţa faptei ilicite, existenţa unui prejudiciu patrimonial, raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi vinovăţia celui care săvârşeşte fapta ilicită.
Este adevărat că în speţă, reclamantele au notificat sub nr. 391/2001, iniţial SC B.G. SA iar această societate conform art. 27 din Legea nr. 10/2001, a trimis dosarul pârâtei cu adresa nr. 43 din 10 ianuarie 2002, pentru soluţionare şi că potrivit art. 20 şi art. 23 din lege, pârâta avea obligaţia să se pronunţe în termen de 60 de zile de la data primirii cererii.
Întrucât pârâta nu a respectat termenul legal menţionat, la solicitarea reclamantelor, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 9775 din 12 noiembrie 2002, a obligat A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.) să răspundă notificării adresate de reclamante conform Legii nr. 10/2001.
Ulterior, reclamantele, prin executorul judecătoresc au notificat pârâta la 27 ianuarie 2003, şi au pus-o în întârziere conform art. 1079 C. civ. pentru nerespectrea sentinţei nr. 9775/2002 a Judecătoriei sectorului 1 precizând totodată că înţeleg să formuleze plângere penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 248 C. proc. civ. şi că vor întocmi dosar de executare silită.
Contrar celor menţionate în notificare la 2 iulie 2003 au promovat prezenta acţiune solicitând daune cominatorii de 500.000 lei /zi de întârziere.
Instanţa de fond a apreciat că reclamantele au solicitat daune interese conforma art. 1075 C. civ. şi reţinând că reclamantele nu au probat existenţa prejudiciului le-a respins acţiunea. În apel şi recurs, reclamantele însuşindu-şi aprecierea instanţei de fond cu privire la natura daunelor solicitate au conchis că au cerut daune–interese şi că au probat temeinicia pretenţiilor formulate.
Or, daunele cominatorii, creaţie a practicii judiciare, reprezintă o condamnare pecuniară dată pentru fiecare zi de întârziere cu rolul de a obţine în mod indirect executarea obligaţiei şi a învinge rezistenţa debitorului. Sub acest aspect existenţa prejudiciului ori a câtimii acestuia este irelevantă întrucât ele reprezintă un mijloc de constrângere şi de ameninţare putând fi pronunţate în mod provizoriu şi eventual.
În contrast cu daunele cominatorii, daunele interese presupun o pagubă deja existentă şi ele reprezintă un mijloc de reparare a prejudiciului pricinuit creditorului conform art. 1072 C. civ.
Din această perspectivă şi având în vedere opţiunea reclamantelor de a solicita daune interese, corect instanţele au reţinut că acestea nu au probat existenţa unui prejudiciu real pe care să-l fi suferit şi prin urmare le-au respins acţiunea.
De altfel aşa cum a sugerat şi instanţa de fond reclamantele aveau şi au la dispoziţie procedura prevăzută la capitolul VI din Codul de procedură civilă, secţiunea a VI-a privind executarea silită a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face respectiv art. 5803 modificat prin OUG nr. 138/2000 de care însă nu au înţeles să se folosească în prezentul litigiu.
Astfel fiind recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantele D.E., S.D. şi I.E. împotriva deciziei nr. 145 din 5 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 11 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3901/2004. Civil. Prestatie tabulara. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3778/2004. Civil. Obligaţia de a face. Recurs → |
|---|
