ICCJ. Decizia nr. 3903/2004. Civil. Actiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3903
Dosar nr. 9251/2004
Şedinţa publică din 12 mai 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2135 din 17 octombrie 2003, Judecătoria Câmpina a admis acţiunea completată, formulată de reclamanta P.I. împotriva pârâţilor N.A. şi N.C. şi a constatat stinsă prin neuz servitutea de trecere existentă pe terenul reclamantei, pe o lăţime de 2 m înspre răsărit şi apus şi o lungime de 22 m, astfel cum a fost dispusă prin actul dotal înregistrat sub nr. 5575 din 25 noiembrie 1937.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin actul dotal din anul 1937, mama reclamantei, P.M, a constituit ca dotă în favoarea acesteia, cu ocazia căsătoriei, imobilul situat în Câmpina, compus din 585 mp teren şi un corp de casă, stipulându-se obligaţia viitorilor soţi de a lăsa în partea de miazăzi un drum de trecere, lat de 2 m înspre răsărit şi apus şi lung de 22 m, drum ce porneşte din calea G., fiindu-i necesar pentru accesul la proprietatea sa.
La 1 septembrie 1975, mama reclamantei a vândut construcţiile proprietatea sa lui V.T. şi V.A., terenul în suprafaţă de 1.100 mp. trecând în proprietatea statului, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974. Prin contract s-a stipulat în favoarea cumpărătorilor o servitute de trecere pe o lungime de 22 m şi o lăţime de 2 m.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 17 septembrie 1997, V.A. a înstrăinat soţilor N.A. şi V.I. suprafaţa de 1.100 mp teren şi casa edificată pe acesta, menţionându-se că accesul se va face prin A.C.
Cu ocazia încheierii acestui contract s-a întocmit şi o schiţă de plan în care se arată că accesul se face din A.C., care cuprinde şi o notă unde se precizează că accesul la proprietate se poate face şi prin A.C.
Instanţa a mai reţinut că cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare prevede în mod explicit că accesul se face prin A.C., iar servitutea iniţial constituită nu a fost folosită niciodată ca atare.
Apelul declarat de pârâţi a fost admis prin Decizia civilă nr. 446 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti care a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că servitutea se stinge prin neuz în curs de 30 de ani, termen ce curge fie de la data la care s-a încetat folosirea, în cazul servituţilor necontinue, fie de la data la care s-au făcut acte contrare servituţii, în cazul servituţilor continue.
Din probele administrate în cauză nu rezultă că mama reclamantei sau primii cumpărători ai imobilului ar fi folosit o altă servitute până în anul 1997, iar faptul că în al doilea contract s-a prevăzut că accesul se va face prin A.C., nu duce la concluzia că servitutea prevăzută prin act autentic s-a stins.
Împotriva acestei decizii, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs reclamanta P.I..
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., reclamanta arată că hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, fără a se analiza şi fără a se pronunţa asupra întregului probatoriu administrat în cauză, hotărâtor pentru soluţionarea pricinii.
Se arată, astfel, că nu au fost analizate declaraţiile martorilor P.M. şi N.T. care au declarat că servitutea iniţială nu a fost folosită niciodată. Chiar pârâţii arată că nu au folosit servitutea, iar menţiunea din schiţa de plan că ieşirea la calea publică se poate face şi prin A.C., nu înseamnă că sunt folosite amândouă servituţile. Prevederea din contract în sensul că accesul la calea publică se face prin A.C. nu poate fi interpretată decât în sensul că aceasta este voinţa reală a părţilor şi este o dovadă că cel puţin din anul 1997, servitutea nu mai este folosită.
Recursul nu este fondat.
Pentru a se putea invoca dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., este necesar ca instanţa să fi omis să se pronunţe asupra unui mijloc de apărare care, dacă ar fi fost reţinut de instanţă, ar fi dus la pronunţarea unei alte soluţii.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate stingerea prin neuz a servituţii de trecere, constituită prin actul dotal înregistrat sub nr. 5575 din 25 noiembrie 1937 la Judecătoria Mixtă din Câmpina.
Conform art. 639-640 C. civ., servitutea se stinge prin neuz în curs de 30 de ani, termenul începând să curgă de la data la care a încetat a fi folosită, în cazul servituţilor necontinue, ori din ziua din care s-a făcut un act contrar, în cazul servituţii continue.
Prin urmare, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi faţă de dispoziţiile legale în vigoare, instanţele aveau a examina dacă servitutea constituită iniţial a mai fost folosită, iar dacă nu a mai fost folosită, data de la care a început neuzul.
Instanţa de apel nu a analizat fiecare mijloc de apărare în parte, dar a pronunţat soluţia, aşa cum se menţionează în motivare, în urma examinării criticilor şi susţinerilor părţilor, în raport de probele administrate.
Din interpretarea coroborată a tuturor probelor, a ajuns la concluzia că servitutea nu s-a stins prin neuz.
Reclamanta susţine că probele menţionate erau de natură a determina o altă soluţie şi a crea convingerea instanţei că servitutea iniţială s-a stins prin neuz.
Înalta Curte constată că probele la care reclamanta face referire au fost avute în vedere de instanţa de apel. Chiar dacă instanţa ar fi omis să le analizeze, ele nu erau de natură a modifica soluţia pronunţată deoarece nu dovedesc că vechea trecere nu a fost folosită de mai mult de 30 de ani, în aşa fel încât celelalte probe să fie înlăturate.
Ca o consecinţă, analizând toate probele administrate în cauză instanţa de apel a făcut şi o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 639 şi art. 640 C. civ., privitoare la stingerea servituţii prin neuz.
Pentru cele mai sus arătate, Înalta Curte va privi ca nefondat recursul declarat de reclamantă şi, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge ca atare.
Faţă şi de dispoziţiile art. 274 din cod, constatând că intimaţii au făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta P.I. împotriva deciziei nr. 446 din 20 februarie 2004 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către intimaţii-pârâţi, în cuantum de 6 milioane lei, reprezentând onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3904/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3901/2004. Civil. Prestatie tabulara. Recurs → |
|---|
