ICCJ. Decizia nr. 4448/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4448
Dosar nr. 10486/2004
Şedinţa publică din 26 mai 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 7677 din 30 octombrie 2001, reclamanta M.S. a chemat în judecată pe pârâta SC V. SA Bucureşti, solicitând anularea hotărârii nr. 10 din 13 septembrie 2001 adoptată de Consiliul de Administraţie al societăţii pârâte, restituirea în natură a cotei de 1/6 din imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 1182 mp şi construcţiile edificate pe el, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că este persoană îndreptăţită să beneficieze de restituirea în natură reglementată de Legea nr. 10/2001, fiind nepoată de soră predecedată a proprietarului iniţial al imobilului.
Cu privire la nelegalitatea hotărârii emisă de pârâtă, prin care aceasta a respins cererea de restituire în natură formulată de reclamantă, conform notificării din 19 iulie 2001 se arată că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, în baza unui act de rechiziţie, contrar motivării hotărârii, în care se invocă un titlu valabil; deasemeni, se arată că pârâta nu a făcut o ofertă de restituire prin echivalent, ofertă la care era obligată în ipoteza respingerii cererii de restituire în natură.
Pârâta a formulat o întâmpinare prin care a invocat lipsa calităţii procesuale a reclamantei, încălcarea principiului unanimităţii şi lipsa de temeinicie a acţiunii.
Prin sentinţa nr. 162 din 5 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtă, s-a admis acţiunea şi s-a anulat hotărârea emisă de pârâtă, respingându-se cererea de restituire în natură ca inadmisibilă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost examinată sub aspectul identităţii dintre persoana care a formulat notificarea prevăzută de lege şi persoana care a formulat acţiunea şi din punctul de vedere al vocaţiei generale a reclamantei de persoană îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, conform dispoziţiei cuprinse în art. 4 alin. (3) din lege, examen care a condus la concluzia că reclamanta are calitate procesuală.
Instanţa a stabilit că, în lipsa dispoziţiei din art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu ar fi avut calitate procesuală deoarece, ca efect al constatării nulităţii absolute parţiale a certificatului de moştenitor nr. 645 din 10 aprilie 1992 (prin Decizia nr. 1750/A din 16 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă), singurele succesoare ale defunctului A.Ş.G. (decedat la 14 octombrie 1991) sunt C.V.F. şi N.A., reclamanta fiind înlăturată de la succesiune ca urmare a renunţării exprese la moştenirea mamei sale A.C., care era moştenitoare directă a defunctului A.Ş.G., proprietarul iniţial al imobilului în litigiu.
S-a reţinut însă că, reclamanta a încălcat principiul unanimităţii, formulând singură acţiunea, deşi mai existau şi alţi coproprietari, ceea ce, în plan procesual constituie o condiţie de inadmisibilitate a acţiunii, motiv pentru care a admis această excepţie.
În susţinerea acestei excepţii se arată în sentinţă că, în raport de înscrisurile depuse s-a stabilit că imobilul a fost donat de bunicul reclamantei celor doi fii ai săi, respectiv lui Ş.A. şi lui H.A., prin actul autentificat sub nr. 8527 din 28 martie 1943 de notariatul Tribunalului Ilfov.
Se mai arată că, pentru respectarea principiului unanimităţii şi, implicit, pentru admisibilitatea acţiunii, reclamanta trebuia să formuleze notificarea împreună cu cele două moştenitoare ale defunctului Ş.A., dar şi cu moştenitorii lui H.A., ceea ce în cauză nu s-a realizat.
În final, instanţa de fond a stabilit că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, cu argumentarea expusă, consecinţa firească este admiterea acţiunii, anularea hotărârii pârâtei şi respingerea cererii de restituire în natură.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 317 din 10 septembrie 2002; s-a anulat sentinţa şi s-a reţinut cauza pentru soluţionarea pe fond.
S-a reţinut că, prin interpretarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza existenţei mai multor persoane îndreptăţite, cum este cazul coproprietăţii, oricare dintre aceste persoane îşi poate valorifica dreptul la măsurile reparatorii reglementate de lege, deci inclusiv la restituirea în natură în limita cotei-părţi ce i se cuvine, principiul unanimităţii neavând aplicare în materie.
O interpretare în sensul că acţiunea ar trebui formulată de toţi coproprietarii ar contraveni scopului reparator al Legii nr. 10/2001; un asemenea scop nu s-ar realiza dacă s-ar condiţiona formularea cererii de restituire de către toţi coproprietarii pentru că este posibil ca nu toţi să opteze pentru măsuri reparatorii.
Întrucât prima instanţă a soluţionat pricina pe excepţia inadmisibilătăţii, fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel, constatând greşita soluţionare a anulat sentinţa şi a reţinut cauza pentru a se evoca fondul.
Prin Decizia civilă nr. 47 din 20 ianuarie 2004, pronunţată de aceeaşi instanţă, ca urmare a examinării cauzei pe fond s-a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.
Deasemeni, prin aceeaşi decizie s-a admis cererea de intervenţie accesorie în favoarea intimatei pârâte formulată de N.A. şi de C.V.F.
Instanţa a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta şi-a justificat calitatea de persoană îndreptăţită să beneficieze de prevederile Legii nr. 10/2001 cu legăturile de rudenie faţă de unul dintre foştii proprietari ai imobilului, respectiv faţă de A.Ş.G., acesta fiind fratele mamei reclamantei şi neavând succesori pe linie directă.
Prin Decizia nr. 1750/A din 16 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. 645/1992 şi a suplimentului la acesta nr. 2674/1992, reţinându-se că singurele succesoare ale defunctului A.Ş.G. sunt intervenientele şi că reclamanta nu putea veni la succesiune prin reprezentarea mamei sale, care era sora defunctului deoarece a renunţat în mod expres şi irevocabil la moştenirea acesteia. Decizia a devenit irevocabilă prin constatarea nulităţii recursului declarat împotriva ei.
Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
Faţă de actul de renunţare la moştenire, care devine irevocabil după împlinirea termenului de opţiune succesorală şi faţă de caracterul indivizibil al dreptului de opţiune succesorală, instanţa de apel a reţinut că art. 4 alin. (3) vizează numai situaţia celor care nu au făcut acte de acceptare a succesiunii, nu şi pe cei care au renunţat.
Instanţa a conchis că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi a respins acţiunea. În mod corelativ, a considerat că este admisibilă cererea de intervenţie accesorie, conform art. 55 C. proc. civ.
Împotriva deciziei nr. 47 din 20 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestui motiv se arată că instanţa a interpretat şi a aplicat greşit textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Recurenta critică interpretarea instanţei în sensul că textul vizează situaţia celor care nu au făcut acte de acceptare a moştenirii şi nu şi pe cea a renunţătorilor, considerând că a adăugat la lege, ceea ce nu este permis. Se susţine că, dacă legiuitorul ar fi dorit o astfel de interpretare ar fi prevăzut-o în mod expres; dimpotrivă, intenţia legiuitorului a fost să confere drepturi tuturor persoanelor cu vocaţie succesorală, indiferent de poziţia pe care au avut-o la deschiderea succesiunii.
Instanţa a ignorat faptul că mama reclamantului nu a renunţat niciodată la moştenirea fratelui ei A.Ş.G. şi, deasemeni, nici reclamanta nu a renunţat la succesiunea unchiului său, faţă de care are drepturi prin reprezentare.
Prin dispoziţiile art. 4 alin. (3) din lege, reclamanta este repusă în drepturi faţă de moştenirea unchiului său, chiar dacă renunţase la moştenirea mamei sale, pe care o reprezintă.
Se susţine că eroarea instanţei constă în faptul că a echivalat renunţarea la moştenirea mamei cu renunţarea la moştenirea unchiului.
Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează.
Prin actul autentificat sub nr. 8529 din 28 martie 1942, autorul Ş.C.A. a donat fiilor săi nuda proprietate cu privire la imobilul situat în Bucureşti. Cei doi fii erau Ş.S.A. şi H.S.A.
Ş.C.A. a decedat la data de 9 martie 1958, având ca moştenitori legali, pe lângă cei doi fii şi trei fiice, respectiv pe N.E., A.C. şi C.V.F. (intervenienta în cauză), conform certificatului de moştenitor nr. 196 din 11 iulie 1958.
Unul dintre donatari, respectiv H.A. moare la 20 februarie 1980 şi lasă ca moştenitoare pe fiica sa N.A. (intervenientă în cauză); soţia supravieţuitoare A.M. a renunţat la moştenire (certificat de moştenitor nr. 678 din 16 mai 1980).
Al doilea donatar, respectiv Ş.A. moare la 14 octombrie 1991, iar în certificatul de moştenitor nr. 645 din 10 aprilie 1992 se trec ca moştenitoare intervenienta C.V.F. în calitate de soră, intervenienta N.A. în calitate de nepoată de frate predecedat şi reclamanta M.S. în calitate de nepoată de soră predecedată, în condiţiile în care defunctul nu a avut succesori pe linie directă.
Ulterior, la data de 23 decembrie 1992 se emite un supliment cu nr. 2674 din 1992 la certificatul de moştenitor nr. 645/1992, care vizează completarea masei succesorale.
Reclamanta apare ca succesoare a defunctului Ş.A. prin reprezentarea mamei sale A.C., sora defunctului, predecedată la 8 octombrie 1985.
Prin Decizia nr. 1750/A din 16 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută parţială a certificatului de moştenitor nr. 645 din 10 aprilie 1992 şi a suplimentului nr. 2674/1992, respectiv s-a stabilit că singurele succesoare ale defunctului A.Ş. (decedat la 14 octombrie 1991) sunt intervenientele.
Instanţa a reţinut că reclamanta nu poate veni la moştenirea unchiului său prin reprezentarea mamei sale deoarece a renunţat expres la moştenirea după aceasta, conform declaraţiei autentice nr. 62/1986. S-a făcut aplicarea prevederilor art. 696, art. 697 şi art. 698 C. civ.
Această decizie a devenit irevocabilă prin constatarea nulităţii recursului declarat împotriva ei, prin Decizia nr. 3950 din 27 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Într-adevăr, în certificatul de moştenitor nr. 333 din 2 aprilie 1986, emis cu privire la defuncta A.C. se stabileşte că moştenitorii săi sunt cei doi copii ai reclamantei, întrucât aceasta din urmă a renunţat la succesiune.
În acest context, instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu se încadrează în prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care a respins acţiunea.
O primă menţiune se impune în sensul că Decizia civilă nr. 1750/A din 16 mai 2000 a Tribunalului Bucureşti nu are relevanţă în cauză, ea vizând o situaţie anterioară Legii nr. 10/2001, care este o lege cu caracter reparator, cuprinzând dispoziţii speciale privind persoanele îndreptăţite să beneficieze de măsurile reparatorii, precum şi pe moştenitorii şi pe succesibilii acestora.
Pe de altă parte, nu este lipsit de importanţă faptul că Decizia menţionată mai sus cuprinde o argumentaţie juridică întemeiată pe dispoziţiile art. 696, art. 697 şi art. 698 C. civ. care nu au legătură cu reclamanta şi nici nu se bucură de autoritate de lucru judecat. Aceste texte vizează raporturile succesorale cu mama sa şi, nicidecum, cu unchiul său, la a cărui succesiune nu a renunţat nici ea şi nici mama sa. Aceasta din urmă a decedat anterior fratelui său, deci nu putea să renunţe la o succesiune care nu era deschisă, iar reclamanta a acceptat-o în aceleaşi condiţii ca şi intervenientele, conform menţiunilor din certificatul de moştenitor nr. 645/1992.
Reclamanta se încadrează perfect în situaţia reglementată de art. 668 alin. (2) C. civ., potrivit căruia "poate cineva reprezenta pe acela la a cărui succesiune a renunţat". Mai exact, reclamanta poate să vină la succesiunea unchiului ei prin reprezentarea mamei sale la a cărei succesiune a renunţat.
În acest context, reclamanta este persoană îndreptăţită potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Dar chiar şi în ipoteza avută în vedere de instanţa de apel, respectiv cea în care reclamanta este un succesibil care nu a acceptat succesiunea (pentru că o renunţare expresă la aceasta nu a fost), ea se bucură de regimul favorabil instituit de Legea nr. 10/2001, fiind repusă de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru aceste bunuri, aşa cum stabileşte art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Toate discuţiile legate de situaţia renunţărilor şi interpretarea textului art. 4 alin. (3) sub acest aspect nu-şi găsesc relevanţa în cauză pentru că reclamanta nu a renunţat la moştenirea unchiului său.
De la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanta nu poate avea alt statut juridic decât de succesoare, în condiţiile art. 4 alin. (2) sau de succesibilă în condiţiile art. 4 alin. (3), fiind îndreptăţită să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de lege, alături de ceilalţi succesori ai fostului proprietar al imobilului în litigiu.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul, se va casa Decizia instanţei de apel şi, întrucât nu s-a examinat fondul cauzei, instanţa reţinând lipsa legitimării active a reclamantei, se va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecare [art. 312 alin. (1), (2), (3), şi (5) C. proc. civ.].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta M.S. împotriva deciziei nr. 47 din 20 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4449/2004. Civil. Actiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4427/2004. Civil. Anulare încheiere Carte... → |
|---|
