ICCJ. Decizia nr. 4464/2004. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4464/2004
Dosar nr. 936/2002
Şedinţa publică din 10 iunie 2004
constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 3 decembrie 1998, reclamantele P.A.I. şi K.V. au chemat în judecată C.G.M.B. solicitând ca acest pârât să fie obligat să le lase „în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele 4, 6, 9, precum şi mansarda imobilului situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., s-a susţinut că întreaga clădire situată la adresa menţionată a făcut obiectul unei preluări abuzive efectuate de stat în temeiul Decretului nr. 92/1950 deşi proprietarul D.L.E.A.A., cunoscut şi sub numele E.D. era exceptat de la prevederile acelui act normativ de naţionalizare.
În acest sens reclamantele au afirmat că proprietarul originar al construcţiei intra sub incidenţa art. II din Decretul nr. 92/1950 deoarece lucra ca arhitect.
În ceea ce priveşte legitimarea lor procesuală reclamantele au precizat că sunt rude colaterale de gradul III (nepoate de frate) şi moştenitoare legale ale defunctei D.E., decedate la 11 martie 1986, aceasta din urmă fiind la rândul său unica succesoare legală soţului său E.D. decedat la 20 decembrie 1959.
Acţiunea astfel formulată a fost înregistrată iniţial pe rolul secţiei a III a civile a Tribunalului Bucureşti cu numărul de dosar nr. 4613/1998, fiind respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 771, pronunţată la 14 iunie 1999.
Un prim apel făcut de reclamante împotriva acestei sentinţe a fost, de asemenea, respins prin Decizia civilă nr. 217/ A pronunţată de secţia a III civilă a Curţii de Apel Bucureşti la 20 aprilie 2000, în dosarul nr. 5220/1999.
Împotriva acestei decizii reclamantele au declarat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie cu numărul de dosar 2405/2000.
Prin Decizia nr. 4325, pronunţată la 17 noiembrie 2000 instanţa astfel investită a admis recursul şi a casat Decizia atacată trimiţând cauza aceleiaşi instanţe în vederea rejudecării apelului.
În considerentele deciziei s-a reţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 130 alin. (3) C. proc. civ., a principiului disponibilităţii şi a dreptului reclamantelor la apărare, deoarece cărora le-a fost respinsă fără motiv o cerere care viza determinarea obiectului procesului.
S-a apreciat, de asemenea, că instanţa de apel nu a indicat motivele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea deciziei recurate împiedicând astfel exercitarea eficientă a controlului judecătoresc.
În urma casării cauza a fost reînregistrată pe rolul secţiei a III a civile a Curţii de Apel Bucureşti cu numărul de dosar nr. 105/2001.
Ulterior, la 12 februarie 2001 şi la 17 septembrie 2001, în cauză au fost formulate cereri de intervenţie în interes propriu de către E.P.M. şi respectiv de B.D. şi B.A.
În cererile lor intervenienţii au menţionat că sunt proprietari ai apartamentelor numerele 1 şi 6 din Bucureşti, ca urmare a cumpărării acestora prin contracte încheiate cu S.C. R. S.A.
Soluţionând cauza în urma casării, instanţa de trimitere a pronunţat Decizia nr. 507/ A prin care, la 19 noiembrie 2001, a respins apelul făcut de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 771/1998 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă.
De asemenea, au fost respinse ca inadmisibile cererile de intervenţie în interes propriu formulate în cauză.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în esenţă că reclamantele nu au făcut dovada calităţii lor de proprietare exclusive ale imobilului revendicat, deoarece probele administrate în cauză atestă că, pe lângă soţia supravieţuitoare a proprietarul originar al bunului, a existat şi un descendent de gradul I al defunctului care, în principiu, avea la rândul său vocaţie de moştenitor legal.
S-a reţinut, de asemenea, că respingerea ca inadmisibile a cererilor de intervenţie în interes propriu îşi are justificarea în dispoziţiile art. 50 C. proc. civ., care au fost încălcate în speţă deoarece respectivele petiţii nu au fost formulate în faţa instanţei de fond.
La 28 ianuarie 2002 reclamanta P.A.I. a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel cauza fiind înregistrate rolul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie cu numărul de dosar 936/2002.
În motivarea recursului s-a susţinut că Decizia atacată a fost pronunţată fără a se ţine seama că succesiunea defunctului E.D. a fost acceptată numai de soţia supravieţuitoare, D.E.
În aceeaşi ordine de idei s-a afirmat că sunt lipsite de suport probatoriu aprecierile instanţei de apel referitoare la existenţa unui alt moştenitor al proprietarului originar al imobilului.
De asemenea, a fost avansată de recurentă şi ipoteza ca prezumtivul fiu al defunctului să fi convenit cu D.E., în sensul renunţării lui la moştenirea tatălui său.
În legătură cu aspectele mai sus menţionare s-a subliniat că ele sunt atestate prin acte notariale a căror forţă probantă a fost ignorată de instanţa de apel.
Tot în motivarea recursului au fost evidenţiate şi alte aspecte critice privind rejudecarea apelului după casare subliniindu-se că
- apartamentul nr. 6 din Bucureşti, „a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului",
- vânzarea de către SC R. S.A. a acelui apartament s-a făcut cu încălcarea Legii nr. 112/1995, iar instanţele nu au luat în considerare clauza contractuală prin care cumpărătorul B.A. a acceptat ca vânzătoarea să fie exonerată de răspunderea pentru evicţiune prevăzută de art. 1338 C. civ.;
- reclamantele nu puteau să cheme în judecată „posesorul neproprietar" tocmai datorită încălcărilor aduse Legii nr. 112/1995 cu prilejul încheieri contractului de vânzare-cumpărare a acelui apartament, iar plângerile împotriva reclamantelor adresate poliţiei de beneficiarul acelui act de cumpărare fraudulos, B.A., s-au dovedit a avea caracter calomios.
În ceea ce îi priveşte atât C.G.M.B., cât şi intimaţii persoane fizice B.D., B.A. şi M.E. au solicitat respingerea recursului.
Având a se pronunţa asupra recursului declarat în cauză, Curtea reţine că, prin natura lor, argumentele aduse în susţinerea acestuia corespund, sub aspect strict formal, prevederilor art. 304 punctele 9 şi 10 C. proc. civ.
Prin urmare aceste texte de lege pot fi avute in vedere in analizarea recursului deşi nu au fost invocate în mod expres de către recurenta P.A.I., respectiva deficienţă de motivare fiind remediabilă din oficiu în raport cu prevederile art. 306 alin. ultim C. proc. civ.
Odată făcută această precizare prealabilă de ordin procedural, Curtea reţine că recursul este nefondat.
În acest sens, Curtea reţine că respingerea apelului reclamantelor prin Decizia recurată s-a făcut exclusiv pe considerentul că acţiunea a fost formulată de P.A.I. şi K.V. cu încălcarea aşa numitei „reguli a unanimităţii".
Este de principiu că revendicarea unui imobil aflat în indiviziune are caracterul unui act de dispoziţie, nefiind valabilă decât în măsura în care exprimă acordul tuturor coproprietarilor.
Ipoteza ca, pe lângă cele două reclamante, care sunt succesoarele soţiei supravieţuitoare a proprietarului originar al imobilului, să fi existat şi alte persoane, având vocaţia de a revendica împreună cu acestea bunul respectiv, este susţinută de mai multe înscrisuri autentice depuse în dosarul de apel, nefiind lipsită de suport probatoriu, aşa cum se afirmă în motivarea recursului
Potrivit acelor înscrisuri, la data decesului lui E.D., pe lângă soţia supravieţuitoare E.D., avea vocaţie succesorală şi fiul defunctului, A.D., despre care se mai menţionează că a plecat definitiv din România în anul 1978 şi a decedat în anul 1986.
Aceste înscrisuri nu atestă că A.D. ori eventualii săi succesori ar fi acceptat moştenirea lui E.D., însă în cauză nu s-a făcut nici dovada renunţării lor la acea moştenire.
Existenţa acestei posibile linii de moştenitori nu a fost amintită cu ocazia judecării cauzei de faţă în prima instanţă tot astfel cum nu fusese menţionată nici cu ocazia dezbaterii succesiunii lui D.E.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea reţine că respectiva dezbatere instrumentată de către Biroul Notarului Public M.C. în dosarul nr. 145 a fost finalizată prin emiterea Certificatului de moştenitor nr. 135 din 16 septembrie 1997 care o menţiona pe E.D. ca unică succesoare.
Neindicarea în acel certificat a numelui lui A.D., fie şi în calitate de moştenitor renunţător sau care nu a acceptat succesiunea tatălui său, a făcut obiectul unor cercetări penale.
Conform înscrisurilor depuse în dosarul de recurs în acea cauză nu s-a început urmărirea penală, dar s-a iniţiat un demers judiciar civil de anulare a certificatului de moştenitor nr. 135/1997 mai sus menţionat.
În raport cu toate acest aspecte, Curtea conchide că soluţia instanţei de apel este rezultatul unei corecte şi depline analize a probelor menţionate, astfel încât prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., nu îşi găsesc aplicarea în cauză.
Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu îşi găsesc nici ele incidenţa în speţă, deoarece constatările instanţei de apel referitoare la nerespectarea de către reclamante a regulii unanimităţii sunt conforme reglementărilor aplicabile în materie dând temei legal deciziei recurate prin care a fost menţinută soluţia de fond de respingere a acţiunii.
Întrucât respingerea apelului s-a făcut exclusiv pe considerentul că acţiunea nu a fost formulată de către toţi succesorii proprietarului originar, celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă P.A.I. sunt irelevante, deoarece nu pot determina o altă soluţionarea a acţiunii.
În consecinţă, Curtea va face aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.A.I. împotriva deciziei civile nr. 507/ A din 19 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 459/2004. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 4186/2004. Civil. Contestaţie în anulare → |
|---|
