ICCJ. Decizia nr. 4632/2004. Civil
| Comentarii |
|
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., recurs în anularea deciziei civile nr. 610 din 25 februarie 2002 a Curții de Apel București și a susținut că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond precum și că, totodată, aceasta este vădit netemeinică.
S-a arătat că eronat curtea de apel, ca instanță de recurs a considerat că a fost încheiat în frauda legii contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997, deși nu s-a făcut dovada conivenței frauduloase a părților actului juridic.
S-a precizat că fără a se face dovada relei credințe a subdobânditorului cu titlu oneros s-a considerat că există motiv de nulitate absolută a contractului.
S-a precizat că actul juridic a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995, astfel încât erau aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în sensul că nu sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare încheiate cu bună credință ce au ca obiect imobile preluate de Statul Român.
Recursul în anulare urmează să fie admis ca fondat pentru următoarele considerente:
Prin acțiune, B.R. a solicitat instanței, în contradictoriu cu SC H.N. SA, Consiliul General al Municipiului București, M.E. și M.D., constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997 încheiat între pârâți cu privire la imobilul situat în București, și evacuarea pârâților persoane fizice din imobil pentru lipsă de titlu.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că, prin sentința civilă nr. 3716 din 12 martie 1996 a Judecătoriei sectorului 1 București a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, și că în mod nelegal, prin fraudă la lege, statul a înstrăinat apartamentul nr. 6 din acest imobil pârâților M.E. și M.D.
Prin întâmpinare, pârâții M.E. și M.D. au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ei fiind dobânditori de bună credință ai imobilului.
Prin sentința civilă nr. 2517 din 1 martie 2001, Judecătoria sectorului 1 București a admis în parte acțiunea reclamantului, în sensul că a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997 încheiat între pârâți și a anulat ca netimbrat capătul de cerere privind evacuarea pârâților M.E. și M.D. din imobil.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut în esență, că actul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în frauda dreptului de proprietate al reclamantului și cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage nulitatea sa absolută.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia civilă nr. 2406 din 6 septembrie 2001 a admis ca fondat apelul declarat de pârâții M.E. și M.D. împotriva sentinței civile nr. 2517 din 1 martie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București pe care a modificat-o în tot și, pe fond, a respins acțiunea.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a reținut că părțile au fost de bună credință la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, acesta fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legale.
Prin decizia nr. 610 din 25 februarie 2002, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantul B.R., a modificat decizia tribunalului în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți împotriva sentinței judecătoriei.
Curtea de apel a considerat eronat că a fost încheiat prin fraudă la lege contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997 pentru imobilul în litigiu.
în speță, reclamantul B.R. a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin sentința civilă nr. 3716 din 12 martie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București conform căreia Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA, care au reprezentat Statul Român, au fost obligați să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren și construcție cu mai multe apartamente, între care și cel în litigiu.
La data de 26 martie 1997, deci anterior promovării acțiunii în revendicare de către reclamantul B.R., SC H.N. SA a vândut pârâților M.E. și M.D. apartamentul nr. 6, situat în imobilul de mai sus, prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 martie 1997.
Pârâții M.D. și E. au cumpărat apartamentul cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 art. 9 și art. 10 întrucât imobilul nu era deținut de către fostul proprietar și nici nu era liber, au avut un drept de preempțiune și vocația de a cumpăra apartamentul în calitate de chiriași, iar apartamentul nu era exceptat de la vânzare.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâții M.E. și M.D. au avut convingerea că cel de la care au dobândit - Statul Român - avea însușirile cerute de lege pentru a le putea transmite proprietatea, în cauză operând prezumția de bună credință a subdobânditorului cu titlu oneros, consacrată de prevederile art. 1899 C. civ.
Având în vedere principiul de drept potrivit căruia buna credință se prezumă în orice raport juridic civil iar reaua credință trebuie dovedită, reclamantul trebuia să probeze că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pârâții cunoșteau situația juridică reală a imobilului. în cauză prezumția de bună credință nu a fost răsturnată prin nici un mijloc de probă. La momentul încheierii contractului nu exista litigiu asupra apartamentului iar retrocedarea imobilului către reclamant s-a făcut ulterior perfectării actului translativ de proprietate, la data de 20 aprilie 1999.
Cum reclamantul nu a făcut dovada conivenței frauduloase dintre stat, în calitate de vânzător și pârâții persoane fizice în calitate de cumpărători nu există motiv de nulitate absolută pentru cauză ilicită. Nu se poate reține nici frauda la lege ca motiv de nulitate atâta vreme cât vânzarea-cumpărarea s-a perfectat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
în acest sens sunt și dispozițiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Față de considerentele menționate, recursul în anulare a fost admis, a fost casată decizia curții de apel și a fost respins recursul declarat împotriva deciziei tribunalului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4844/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4065/2004. Civil → |
|---|
