ICCJ. Decizia nr. 4844/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 București sub nr. 16513 din 10 august 2000 cu modificările ulterioare, S.S. din București, a chemat în judecată civilă pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, SC R. SA București și N.A.F., cerând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 572/112 din 14 februarie 1997 încheiat între V.E. antecesoarea pârâtei N.A. în calitate de cumpărător și pârâta SC R. SA vânzător mandatat de Consiliul General al Municipiului București, în temeiul Legii nr. 112/1995 și totodată să se dispună obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2, din București.
în subsidiar s-a cerut obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București la plata unei despăgubiri reprezentând prețul apartamentului vândut la valoarea de circulație de la data soluționării litigiului.
în calitate de moștenitoare legală a proprietarilor imobilului situat în București, trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 și ulterior retrocedat prin sentința civilă definitivă nr. 2352 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, pronunțată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București și SC R. SA București, reclamanta S.S.M. a susținut în esență, că pârâta N.A.F. ocupă apartamentul nr. 2 din imobil, în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu rea credință și cu încălcarea cerințelor legale de către autoarea sa V.E. și SC R. SA în temeiul Legii nr. 112/1995.
Soluționând cauza în primă instanță după declinarea competenței materiale de către instanța mai întâi sesizată, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 233 din 19 februarie 2002, a admis acțiunea în revendicare imobiliară prin compararea titlurilor și a obligat pe pârâta N.A.F. să lase apartamentul în deplină proprietate și posesie reclamantei, respingând ca neîntemeiată cererea pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Instanța de fond a respins totodată capătul de cerere pentru daune compensatorii ca rămas fără obiect și a obligat pe pârâta N.A.F. să plătească cheltuieli de judecată reclamantei.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a considerat că reclamanta nu a făcut dovada relei credințe a pârâtei la cumpărarea imobilului așa încât nu s-ar putea reține cauza ilicită ca motiv de nulitate a contractului.
Analizându-se cererea de revendicare imobiliară prin compararea titlurilor de proprietate, instanța a considerat ca fiind mai bine caracterizat titlul reclamantei, întrucât emană de la adevărații proprietari și a fost recunoscut ca valabil și preexistent cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 2352 din 19 februarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București, spre deosebire de titlul pârâtei care provine de la un neproprietar.
Hotărârea instanței de fond a fost menținută prin decizia civilă nr. 476 din 27 noiembrie 2002 a Curții de Apel București, secția IV civilă, prin respingerea apelurilor declarate de reclamanta cât și de pârâta N.A.F.
împotriva hotărârii menționate au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâta.
în ceea ce privește pe pârâta N.A.F., se constată că deși au fost formulate două declarații de recurs, prima datată "17 decembrie 2002" a fost depusă la instanța de fond, adică încălcându-se dispozițiile art. 302 C. proc. civ., care prevăd sub sancțiunea nulității că recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă, iar a doua, înregistrată la 8 ianuarie 2003 a fost depusă la Curtea de Apel București, peste termenul de recurs de 15 zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
Constatând și că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București a fost comunicată pârâtei la 5 decembrie 2002, instanța urmează să constate în raport de prima cerere, nulitatea recursului și în raport de cea de-a doua tardivitatea.
Prin recursul reclamantei s-a invocat lipsa de temei legal a hotărârii atacate ca urmare a aplicării greșite a legii, în partea privind respingerea cererii pentru constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Recurenta a susținut că instanțele au reținut greșit nedovedirea intenției frauduloase a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare și astfel a cauzei ilicite ca motiv de nulitate.
Critica nu este întemeiată.
Ca expresie a cauzei, poziția subiectivă a părților față de actul juridic asumat, este guvernată de prezumția bunei credințe, reaua credință trebuind să fie dovedită.
Ori, cum s-a reținut pe deplin justificat prin hotărârea atacată, reclamanta nu a reușit să demonstreze prin dovezile administrate în cauză, că autoarea pârâtei, astăzi decedată, a cunoscut la data încheierii contractului faptul că apartamentul nu mai aparținea vânzătorului SC R. SA și că în acest mod cumpără de la un neproprietar.
în același timp, din verificarea înscrisurilor înfățișate de părți rezultă că V.E. îndeplinea condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru cumpărarea apartamentului.
Așa fiind, recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5389/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4632/2004. Civil → |
|---|
