ICCJ. Decizia nr. 5062/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5062
Dosar nr. 7410/2004
Şedinţa publică din 9 iunie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 11 martie 1998 reclamanţii D.E. şi D.M. au solicitat Judecătoriei Sighişoara să constate, în contradictoriu cu proprietarul tabular G.L., că sunt proprietarii imobilului situat în localitatea Saeş nr. 85, judeţul Mureş, înscris în C.F. nr. 1418 Saeş nr. top 281/2, 282/2 şi 283/2, compus din casă de locuit, teren aferent în suprafaţă de 1475 mp şi teren grădină în suprafaţă de 809 mp.
Motivând acţiunea, reclamanţii au susţinut în fapt că au cumpărat imobilul de la Consiliul Local al comunei Apold prin contractul nr. 1/1997, după ce acesta a trecut în proprietatea privată a comunei Apold în temeiul art. 9 şi art. 28 alin. (7) din Legea nr. 18/1991 şi în baza protocolului din 8 octombrie 1992 intervenit între Comisia de lichidare a CAP Saeş şi Primarul comunei Apold.
În drept, reclamanţii au întemeiat cererea pe prevederile art. 111 C. proc. civ.
La data de 1 martie 1999 reclamanţii au precizat obiectul cererii arătând că solicită instanţei să dispună intabularea dreptului lor de proprietate pe calea acţiunii în prestaţie tabulară având ca temei de drept prevederile art. 17 şi art. 22–25 din Legea nr. 115/1938.
Anterior, la data de 8 aprilie 1998, a fost depusă întâmpinare şi cerere reconvenţională S.G. şi S.U. solicitând respingerea acţiunii în prestaţie tabulară întrucât sunt proprietari tabulari ai imobilului în litigiu, pârâtul L.G. neavând asemenea calitate, şi evacuarea reclamanţilor din locuinţă întrucât nu deţin titlu legal şi nu au nici o legitimitate.
Cererile descrise au făcut obiectul dosarului nr. 686/1998 de pe rolul Judecătoriei Sighişoara.
Prin acţiunea de sine stătătoare din 8 iunie 1998, care a făcut obiectul dosarului nr. 1510/1998 ale aceleiaşi instanţe, Consiliul Local Apold a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.S., S.G. şi S.U. să se constate că imobilul înscris în C.F. 1418 nr. top 281/2 şi nr. 283/2 Saeş a intrat în proprietatea privată a Consiliului Local Apold în urma desfiinţării CAP Saeş şi preluării imobilului de către reclamant, să se dispună radierea din cartea funciară a drepturilor de proprietate ale pârâţilor şi intabularea dreptului de proprietate al reclamantului.
La 25 iunie 1998 cauzele au fost conexate, iar prin sentinţa civilă nr. 1000 din 14 aprilie 1999 Judecătoria Sighişoara a admis în parte acţiunea conexă introdusă de Consiliul Local Apold, a dispus intabularea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu pe numele Statului Român în regim de acest drept public şi a respins toate celelalte cereri cu care a fost investită.
Această sentinţă a fost desfiinţată în tot prin Decizia civilă nr. 1639 din 15 octombrie 1999 pronunţată de Tribunalul Mureş, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la Judecătoria Sighişoara, unde a fost reînregistrată sub nr. 3915/R/1999.
În sensul rejudecării au fost introduşi în cauză moştenitorii defunctului L.G., precum şi un grup de copârâţi în cererea reconvenţională.
Prin sentinţa civilă nr. 1209 din 16 septembrie 2003 Judecătoria Sighişoara a respins ca nefondate acţiunile civile conexe introduse de reclamanţii D.E., D.M. şi Consiliul Local Apold, a admis cererea reconvenţională formulată de S.G. şi S.U. şi a dispus evacuarea din imobilul în litigiu a reclamanţilor D.E. şi D.M., precum şi a pârâţilor D.E. junior, D.D.N., D.T., D.M.R., D.D.I. şi D.D.R.
Ca situaţie de fapt, judecătoria a constatat ca aspect esenţial împrejurarea că imobilul în litigiu este unul şi acelaşi cu cel dobândit în anul 1931 de către proprietarul tabular G.L., în prezent decedat, transmis unicului moştenitor legal S.S., care l-a vândut pârâţilor S.G. şi S.U. prin contractul de vânzare–cumpărare autentic din 2 februarie 1998, şi care a făcut şi obiectul transmiterii în proprietatea privată a Consiliului Local Apold prin protocolul din octombrie 1992 încheiat între Comisia de lichidare a CAP Saeş şi Primarul comunei Apold, iar apoi a fost vândut de către Consiliul Local Apold reclamanţilor D.E. şi D.M. prin contractul nr. 1/1997.
A mai constatat judecătoria că protocolul din octombrie 1992 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 2078 din 2 iulie 2001 a Judecătoriei Sighişoara, hotărâre rămasă definitivă şi care are autoritate de lucru judecat.
Faţă de starea de fapt constatată, prima instanţă a statuat că proprietari ai imobilului sunt cumpărătorii S.G. şi S.U., în timp ce reclamanţii D.E. şi D.M. au cumpărat de la un neproprietar, astfel că nu deţin titlu valabil, ocupând împreună cu pârâţii D. imobilul fără drept.
A mai hotărât prima instanţă că asemenea reclamanţilor D.E. şi D.M., nici reclamantul Consiliul Local Apold nu poate dovedi drept de proprietate asupra aceluiaşi imobil, atât pentru faptul că protocolul prin care imobilul i-a fost predat a fost anulat prin hotărâre judecătorească, dar şi pentru că fosta cooperativă agricolă de producţie nu a fost niciodată proprietară faţă de înscrierile succesive în cartea funciară ale drepturilor de proprietate ale foştilor proprietari G.L. şi S.S. şi actualilor proprietari S.G. şi S.U., astfel încât nu au existat translaţiuni legale de proprietate de la G.L. la CAP Saeş, de la CAP Saeş la Consiliul Local Apold şi de la acesta din urmă la reclamanţii D.E. şi D.M., ci numai de la L.G. la S.S. pe cale succesorală în anul 1997 şi de la aceasta la pârâţii S.G. şi S.M. prin vânzare–cumpărare în anul 1998.
Apelul declarat de reclamanţii D.E. şi D.M. a fost respinsă ca nefondat prin Decizia civilă nr. 179/A din 18 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă.
Contrar situaţiei de fapt reţinută de prima instanţă, reclamanţii D. au susţinut în motivarea apelului că, în schimbul imobilului situat la nr. 85 trecut în proprietatea statului în baza prevederilor Legii nr. 187/1945, fostul proprietar L.G. a fost reîmproprietărit în anul 1956 în aplicarea Decretului nr. 81/1954 cu un alt imobil situat în aceeaşi localitate la nr. 80, care fusese expropriat de la G.M., astfel că acest din urmă imobil a fost transmis pe cale succesorală moştenitoarei S.S. şi a fost vândut de către aceasta în anul 1998 pârâţilor S.G. şi S.U. în timp ce imobilul de la nr. 85 a rămas în proprietatea statului, a făcut parte din patrimoniul fostei cooperative agricole de producţie, a fost transmis în proprietatea privată a comunei Apold şi a fost cumpărat de soţii D. în anul 1997, însă nu au fost făcute înscrieri în cartea funciară, astfel explicându-se de ce în aceasta figurează în continuare S.G. ca proprietar tabular.
Au conchis reclamanţii D. că sunt proprietarii imobilului de la nr. 85, în timp ce pârâţii S. au în proprietate imobilul de la nr. 80, ceea ce impune ca instanţa de apel să schimbe soluţia primei instanţe în sensul admiterii acţiunii în prestaţie tabulară pe care au introdus-o şi respingerii cererii reconvenţionale.
Instanţa de apel, examinând probele administrate, a constatat că, potrivit proceselor verbale nr. 360 şi 365 din 12 aprilie 1945 întocmite în baza Legii nr. 187/1945, au fost expropriate imobilul cu nr. 80 aparţinând numitei G.M. şi imobilul cu nr. 85 aparţinând lui S.G., iar în baza Decretului nr. 81/1954 L.G. a fost împroprietărit cu imobilul de la nr. 80 înscris în C.F. nr. 292 Saeş sub nr. top 291, 292, dar menţiunile din tabelul nominal întocmit în aplicarea Decretului nr. 81/1954 nu duc automat la concluzia că imobilul de la nr. 80 a fost atribuit în proprietatea lui L.G. în schimbul celui de la nr. 85, nici reclamanţii D. şi nici reclamantul Consiliul Local Apold nefăcând nici o dovadă în acest sens, astfel că prima instanţă a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.
Reclamanţii D.E. şi D.M. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârilor date în primă instanţă şi în apel, iar pe fond admiterea acţiunii în prestaţie tabulară şi respingerea cererii reconvenţionale.
În drept, reclamanţii au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, 9, 10 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susţinut că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care cuprinde motive contradictorii, a schimbat înţelesul lămurit al actului juridic dedus judecăţii, a aplicat greşit legea şi nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare şi asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Prin prisma ultimului motiv de recurs, reclamanţii au arătat că instanţa de apel le-a imputat că nu au produs dovezi în sprijinul susţinerii că imobilul de la nr. 85 a rămas în proprietatea statului ca efect al exproprierii, iar imobilul de la nr. 80 este cel precedat în schimb fostului proprietar L.G., concluzia fiind consecinţa faptului că instanţa de apel nu a examinat şi nu s-a pronunţat asupra dovezii aflate la dosarul cauzei constatând în extrasul de carte funciară, care atestă că imobilul de la nr. 80 a intrat în proprietatea lui L.G. în baza Decretului nr. 81/1954, moştenitorii acestuia intabulându-şi în anul 1990 dreptul de proprietate asupra acestui imobil.
Au conchis reclamanţii că în realitate, urmare hotărârilor atacate, moştenitoarea lui L.G. a dobândit drept de proprietate asupra a două imobile distincte, unul din ele fiind cel în litigiu vândut pârâţilor S.G. şi S.U., iar celălalt fiind cel cu care a fost împroprietărit autorul său L.G. în anul 1956, ceea ce înseamnă că s-a îmbogăţit fără justă cauză.
Recursul este întemeiat pentru cele ce succed.
Instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt în raport de care să se fi aplicat corect legea.
Astfel, cu privire la identificarea imobilelor şi stabilirea drepturilor părţilor asupra acestora există în mod evident o incorectitudine esenţială.
Instanţa de apel s-a limitat la a constata că nu există suficiente dovezi în sensul că părţile au proprietăţi distincte, aşa cum au susţinut reclamanţii D., concluzionând per a contrario că drepturile de proprietate succesive dobândite de reclamanţii D. pe de o parte şi de pârâţii S. de pe altă parte au ca obiect unul şi acelaşi imobil.
Procedând astfel, instanţa de apel a lăsat necercetate probele invocate de reclamanţii D. în sprijinul susţinerilor lor, ceea ce constituie cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Totodată, instanţa de apel a fost lipsită de rolul activ conferit prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în exercitarea căruia avea obligaţia de a stărui prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală în stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, scop în care putea ordona administrarea de noi probe, chiar dacă părţile s-ar fi împotrivit.
Sub acest din urmă aspect, ar fi trebuit ca instanţa de apel, care a considerat insuficient probatoriul pentru lămurirea tuturor susţinerilor părţilor, să pună în discuţia părţilor şi să ordone administrarea de noi probe, pe care le-ar fi considerat necesare, inclusiv proba cu expertiza tehnică topografică, prin care să identifice fără echivoc imobilul aflat în proprietatea lui L.G. trecut în proprietatea statului, imobilul restituit aceluiaşi L.G. şi transmis ulterior succesiv moştenitoarei sale şi pârâţilor S., precum şi imobilul rămas în proprietatea statului, aflat ulterior în patrimoniul CAP Saeş, de unde a fost transmis succesiv Consiliului Local Apold şi reclamanţilor D., verificând astfel dacă există sau nu identitate de imobile, regimul juridic al acestuia sau acestora pe parcursul timpului, precum şi existenţa sau inexistenţa dreptului de proprietate pretinse de părţi asupra imobilului în litigiu.
În lipsa unei asemenea dovezi, care nu pot fi produse în recurs potrivit art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu-şi poate exercita atribuţiile de control judiciar asupra modului în care legea a fost aplicată nefiind pe deplin stabilite împrejurările de fapt, atribut exclusiv al instanţei de apel.
În aceste condiţii, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1)–(2) şi art. 313 C. proc. civ., recursul va fi admis, hotărârea atacată va fi casată iar cauza va fi trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, prilej cu care se va ordona administrarea probelor arătate în considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii D.E. şi D.M. împotriva deciziei civile nr. 179/A din 18 martie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Târgu-Mureş.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5078/2004. Civil. Art. 111 cod. pr. civ.... | ICCJ. Decizia nr. 5058/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
