ICCJ. Decizia nr. 525/2004. Civil. Leg.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 525
Dosar nr. 31777/1/2004
(nr. vechi 10324/2004.
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2006
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Pe cale de notificare adresată RA L. Bucureşti în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, C.I. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti.
RA L. Bucureşti a emis dispoziţia nr. 73 din 28 septembrie 2001, prin care a respins cererea obiect al notificării , motivând că solicitantul nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în sensul prevederilor art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001 şi nici a inaplicabilităţii acordului încheiat între România şi Statele Unite ale Americii la 30 martie 1960 privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
C.I. a formulat contestaţie în condiţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, susţinând că prin probele pe care le va administra va face dovada calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar al imobilului şi a preluării de către stat fără titlu valabil, astfel încât este îndreptăţit la restituirea în natură conform art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 245 din 27 martie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins contestaţia ca nefondată, pe care a intitulat-o „acţiune", judecând pricina în contradictoriu cu RA A.P.P.S. Bucureşti succesoare a fostei RA L. Bucureşti şi cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, care a fost introdus în cauză la cererea contestatorului C.I.
Tribunalul a reţinut că, fără a-şi însuşi motivarea deciziei atacate, constată că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil, întrucât contestatorul nu a făcut dovada că foştii proprietari C.C. şi C.G. erau exceptaţi de la dispoziţiile de naţionalizare cuprinse în Decretul nr. 92/1950, iar cererea formulată de contestator la data de 17 martie 2003 cu prilejul dezbaterilor fondului cauzei, având ca obiect obligarea pârâţilor la plata echivalentului valoric al imobilului, contravine dispoziţiilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Contestatorul a declarat apel împotriva sentinţei tribunalului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 48 din 20 ianuarie 2004, prin care admis apelul şi a schimbat sentinţa primei instanţe în sensul că a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 73 din 28 septembrie 2001 emisă de RA L. şi a dispus restituirea în natură de către RA A.P.P.S. către contestatorul C.I. a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 310 mp şi construcţia amplasată pe acesta împreună cu garajul.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recursuri RA A.P.P.S. Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, amândoi recurenţii solicitând casarea deciziei atacate şi păstrarea sentinţei primei instanţe, scop în care au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta RA A.P.P.S. mai invocând şi cazul de recurs reglementat prin art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Recursurile nu sunt întemeiate pentru cele ce succed.
1)Dezvoltând motivul de recurs încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., RA A.P.P.S. a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii sale întrucât a statuat greşit că G.M.C., soţia supravieţuitoare a lui C.C., a fost proprietara imobilului, neobservând că numai C.C. a dobândit imobilul prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40579 din 17 decembrie 1935, iar contestatorul nu a făcut dovada prin certificat de moştenitor că G.M.C. a acceptat testamentul prin care defunctul ei soţ a instituit-o legatara sa universală, dat fiind că, potrivit art. 802 C. civ., testamentul nu face dovadă nici asupra calităţii de moştenitor, nici a transmisiunii succesorale.
În consecinţă, recurenta conchide că dovezile administrate nu demonstrează calitatea contestatorului de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001.
Din examinarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost coproprietatea soţilor C. şi M.G.C., terenul fiind dobândit de aceştia prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 40579 din 17 decembrie 1935, iar construcţia a fost edificată de ei în baza autorizaţiei de construire nr. 12756 din 3 august 1936, iar la data naţionalizării, 9 noiembrie 1959, trăia numai M.G.C., coproprietară potrivit celor mai sus arătate şi legatară universală a defunctului ei soţ, care, în termenul de opţiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ., a început exercitarea posesiunii imobilului şi l-a posedat neîntrerupt până la data naţionalizării, aşa cum atestă şi procesul verbal de preluare întocmit în urma naţionalizării, posesiunea analizată având valoarea unui act de acceptare tacită a moştenirii în sensul art. 689 C. civ.
Pentru aceste considerente, instanţa de apel a concluzionat că singura proprietară a imobilului litigios la momentul preluării lui de către stat era M.G.C.
Constatările privind modalitatea dobândirii imobilului în timpul căsătoriei de către soţii C. şi privind exercitarea posesiei asupra imobilului de către soţia supravieţuitoare sunt chestiuni de fapt rezultate din modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate, ceea ce constituie atributul său exclusiv, necenzurabil pe calea recursului după abrogarea pct. 1 din art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000, aşa încât criticile referitoare la aceste aspecte din recursul analizat vizează aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, fiind astfel inadmisibile.
În raport cu atare stare de fapt, instanţa de apel a aplicat corect legea stabilind calitatea M.G.C. de unic proprietar al imobilului la data naţionalizării, calitate conferită de art. 30 alin. (2) C. fam. pentru cota de jumătate din imobil şi de statutul de legatară universală a defunctului coproprietar pentru cealaltă jumătate, posesiunea exercitată în condiţiile descrise având semnificaţia acceptării tacite a moştenirii în sensul reglementat prin art. 689 C. civ.
Criticile de mai sus au fost examinate în raport cu conţinutul lor, deşi nu se încadrează în cazul de recurs în care au fost dezvoltate, în realitate acest motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. având în vedere altă situaţie de nelegalitate decât cele susţinute de recurentă, şi anume împrejurarea în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Aşadar, motivul de recurs interzice judecătorilor să se substituie părţilor dintr-un raport juridic, modificând sau înlocuind cele convenite, ori schimbând natura juridică a actului încheiat, însă acelaşi motiv de recurs nu poate fi folosit în ipoteza în care din probele administrate, coroborate cu susţinerile părţilor, ar rezulta un dubiu asupra naturii juridice sau conţinutului actului juridic supus judecăţii.
Cu atât mai mult, pe calea acestui motiv de recurs, nu se poate invoca greşita apreciere a conţinutului unor probe administrate, cum este cazul în speţă, în care recurenta a dat alt înţeles fostei probante a unui contract de vânzare-cumpărare şi a negat acceptarea tacită a moştenirii de către soţia supravieţuitoare.
2)Corespunzător motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceeaşi recurentă a formulat o primă critică a cărei esenţă constă în faptul că instanţa de apel a soluţionat cauza dând eficienţă unor acte doveditoare depuse de contestator pentru prima dată în justiţie.
Susţine recurenta că astfel au fost încălcate dispoziţiile Legii nr. 10/2001 referitoare la depunerea actelor doveditoare într-un anume termen, obligaţie a cărei neîndeplinire are consecinţe constând în decăderea contestatorului din dreptul de a se folosi de asemenea acte doveditoare şi împiedicarea instanţelor de a accepta probe noi, altele decât cele depuse până la soluţionarea notificării, dat fiind că rolul instanţelor este de a controla legalitatea deciziei sau dispoziţiei contestate numai în raport cu actele depuse la momentul emiterii acelei decizii sau dispoziţii, în caz contrar încălcându-se dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001 prin prelungirea artificială a termenului în care pot fi depuse actele doveditoare.
Susţinerea de mai sus a fost invocată ca mijloc de apărare în faţa instanţei de apel, care a înlăturat-o statuând că în atare ipoteză exercitarea căilor de atac împotriva deciziei contestate ar fi lipsită de eficienţă.
Instanţa de apel a procedat legal.
Este adevărat că art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificat succesiv prin ordonanţe de urgenţă, prevedea la data soluţionării prezentei cauze în apel că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare, o dată cu aceasta, sau până la 1 iulie 2003, iar prin alin. (2) din articolul unic al OUG nr. 10/2003 s-a dispus că, în toate cazurile, actele depuse sau invocate de persoana îndreptăţită după expirarea termenului de mai sus nu mai pot fi admise ca probe pentru soluţionarea cauzei.
Aceste dispoziţii legale trebuie aplicate însă în deplină coroborare cu prevederile art. 21 din Constituţie şi cu conţinutul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru că altfel ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie şi încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Or, un proces echitabil presupune în mod obligatoriu un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probelor necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
3)Secunda critică din acelaşi motiv de recurs are ca obiect lipsa de identitate dintre imobilul trecut în proprietatea statului şi cel cerut a fi restituit în natură, recurenta RA A.P.P.S. susţinând că greşit instanţa de apel a hotărât că există identitate, deşi autorizaţia de construcţie nu cuprinde planuri anexă ale imobilului, iar prin raportul de expertiză întocmit de ing. G.V. s-au constatat unele elemente de identificare şi cele constructive ale imobilului cerut a fi restituit în natură, fără a se concluziona că este unul şi acelaşi cu cel trecut în proprietatea statului.
Şi aceste susţineri au fost invocate în apel pe cale de apărare, iar instanţa de apel a statuat că imobilul a fost identificat ca fiind unul şi acelaşi prin raportul de expertiză tehnică, lucrare în cadrul căreia au fost avute în vedere contractul de vânzare-cumpărare şi autorizaţia de construire, apărarea actualei recurente fiind nefondată, astfel că a fost înlăturată.
Aşadar, instanţa de apel, interpretând probele administrate, a concluzionat că sunt suficiente şi convingătoare pentru lămurirea unei situaţii de fapt.
În aceste condiţii, critica opusă din prezentul recurs vizează o eventuală eroare de fapt decurgând din greşeli de interpretare a probelor, deci este o critică de netemeinicie, nicidecum de legalitate, care nu se încadrează nici în motivul de recurs folosit şi nici în celelalte cazuri de casare reglementate prin art. 304 C. proc. civ., fiind astfel inadmisibilă.
4)În recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice se susţine în primul rând că imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil dat de faptul că actul de naţionalizare, anume Decretul nr. 92/1950, a fost emis cu respectarea ordinii constituţionale de la acea dată, neputând fi raportat la Constituţia din anul 1991, iar naţionalizarea s-a făcut cu respectarea acelui act normativ, întrucât autoarea contestatorului deţinea şi o altă locuinţă, greşit instanţa de apel reţinând că autoarea contestatorului „nu poate fi considerată ca un element al marii burghezii sau ca exploatator de locuinţe…deţinând în proprietate un singur imobil, care îi asigura nevoile proprii de locuit".
Critica este nefondată.
Instanţa de apel a constatat că imobilul nu a făcut obiectul aplicării imediate a Decretului nr. 92/1950, ci a fost preluat de stat prin procesul verbal din 21 decembrie 1959, după ce a fost trecut în lista anexă la decretul nr.92/1950 ca urmare a H.C.M. nr. 1480 din 6 octombrie 1959 prin care s-a dispus completarea acelor liste anexă.
Ori, indiferent de considerentele, de altfel corecte, ale instanţei de apel, care a calificat preluarea în speţă ca fiind fără titlu valabil, cert este că statul nu are titlu valabil, deoarece în concret la data preluării imobilului au fost încălcate înseşi prevederile Decretului nr. 92/1950, întrucât unica proprietară M.G.C. era exceptată de la naţionalizare potrivit art. II din decret, având calitatea de pensionară, calitate necontestată pe calea prezentului recurs şi nici în celelalte grade de jurisdicţie.
5)Secunda critică din acelaşi motiv de recurs priveşte încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data soluţionării apelului, potrivit căreia „în situaţia imobilelor ocupate de…misiuni diplomatice, oficii consulare…, precum şi de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare continuării activităţilor… foştilor proprietari li se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile prezentei legi".
În sprijinul acestei susţineri recurentul a arătat şi dovedit că imobilul în litigiu este ocupat de o ambasadă cu începere de la 6 februarie 2001 pe bază de contract de închiriere.
Instanţa de recurs constată că această critică nu mai poate constitui motiv de recurs, deoarece interdicţia restituirii în natură instituită prin art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 a fost înlăturată prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, în urma cărora este permisă restituirea în natură a imobilelor ocupate de sedii ale misiunilor diplomatice, dar contractele de locaţiune se prelungesc de drept pentru o perioadă de 3 ani cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului.
6)Pentru toate cele ce preced recursurile sunt nefondate şi vor fi respinse ca atare în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de RA A.P.P.S. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei civile nr. 48 din 20 ianuarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5278/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5224/2004. Civil. Executare silita. Recurs → |
|---|
