ICCJ. Decizia nr. 5422/2004. Civil. LITIGIU DE MUNCA. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5422
Dosar nr. 83/2004
Şedinţa publică din 5 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 7052 din 16 octombrie 2002 la Tribunalul Alba Iulia, reclamanţii V.L., ş.a., au chemat în judecată pârâţii Ministerul Public, reprezentat prin Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba şi au solicitat ca prin hotărâre judecătorească:
- pârâtul de ordin 2 să fie obligat la recalcularea drepturilor salariale lunare ale reclamanţilor, individual, cu începere de la 1 ianuarie 2002 până la zi, luând ca bază de calcul valoarea de referinţă sectorială de 1.515.280 lei, cu influenţele rezultate prin aplicarea prevederilor OUG nr. 187/2001 şi HG nr. 403/2001;
- să fie obligat pârâtul de ordin 1 să pună la dispoziţie fondurile necesare plăţii integrale a salariilor recalculate, precum şi indexate cu coeficientul de inflaţie corespunzător fiecărei luni, până la data executării hotărârii, iar pe pârâtul de ordin 2, să plătească de îndată diferenţele salariale astfel calculate şi indexate;
- să fie obligaţi pârâţii ca pe viitor, după rămânerea definitivă a hotărârii, să plătească drepturile salariale, luând în calcul valoarea de referinţă sectorială precizată anterior, cu observarea actelor normative succesive în materia salarizării magistraţilor;
- să fie obligaţi pârâţii să recalculeze şi să plătească diferenţele de salarii şi pe perioada mai-octombrie (inclusiv) 2000, luând ca bază de calcul valoarea de referinţă sectorială incidentă la acea dată, potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din OUG nr. 134/1999 şi respectiv art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 în cuantum de 1.140.800 lei.
Ulterior reclamanţii şi-au precizat acţiunea, în sensul că solicită diferenţa de salariu aferentă perioadei 1 ianuarie-21 decembrie 2000.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, în fapt, la recalcularea salariilor reclamanţilor nu s-a avut în vedere valoarea de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate publică numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă, conform prevederilor art. 11 din OG nr. 83/2000.
Prin cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienţii I.P. şi D.P. împotriva aceloraşi pârâţi s-au solicitat pretenţii identice cu cele cerute de reclamanţi, invocându-se aceleaşi motive.
Pârâţii Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba au chemat în garanţie Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca în cazul admiterii acţiunii promovată de reclamanţi să fie obligat la restituirea sumelor ce reprezintă drepturi salariale, avându-se în vedere valoarea de referinţă sectorială majorată, cu aplicarea coeficientului de inflaţie până la data executării hotărârii, precum şi obligarea la asigurarea fondurilor necesare privind cheltuielile de personal pentru plata indemnizaţiilor în viitor.
Prin sentinţa civilă nr. 1128 din 13 decembrie 2002 Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi cererea de intervenţie în interes propriu a intervenienţilor I.P. şi D.P. împotriva pârâţilor Ministerul Public reprezentat prin Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.
A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi în consecinţă:
A fost obligat chematul în garanţie să vireze pârâtului de ordin 1, care la rândul său să vireze pârâtului de ordin 2, iar acesta din urmă să facă plata efectivă către reclamanţi a sumelor cuvenite cu titlu de diferenţe salariale rezultând din aplicarea unei greşite valori de referinţă sectorială ca bază de calcul a indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi care se determină în raport cu venitul salarial, pe perioada mai-octombrie 2000 de 685.872 lei, în loc de 1.140.800 lei cum era corect, pe perioada ianuarie-octombrie 2002, de 1.140.800 lei în loc de 1.515.280 lei, cum era corect precum şi a despăgubirii neimpozabile, reprezentând recalcularea la zi a acestor sume cu indicele de inflaţie, calculate în prezent după cum urmează:
- către V.L. - suma de 124.655.860 lei;
- către I.N. - suma de 136.241.817 lei;
- către C.H. – suma de 152.337.078 lei;
- către M.N. – suma de 167.907.800 lei;
- către E.S. – suma de 165.691.812 lei;
- către G.F. – suma de 152.458.095 lei;
- către I.B. – suma de 14.959.100 lei;
- către E.D. – suma de 140.742.579 lei;
- către C.M.C. – suma de 131.371.437 lei;
- către C.V. – suma de 77.035.561 lei;
- către I.M. – suma de 63.262.953 lei;
- către F.A. – suma de 18.871.422 lei;
- către A.M. – suma de 43.350.075 lei;
- către C.M. – suma de 11.593.305 lei;
- către B.C. – suma de 39.807.529 lei;
- către C.B. – suma de 25.332.153 lei;
- către B.M. – suma de 31.437.001 lei;
- către C.D. – suma de 32.910.529 lei;
- către P.I. – suma de 141.301.334 lei;
- către P.D. – suma de 23.453.406 lei;
- către L.A. – suma de 79.810.122 lei, aferente perioadei ianuarie-octombrie 2002, iar pentru perioada mai-octombrie 2000, pentru acest reclamant obligă pârâtul de ordin 1 să recalculeze salariile şi să stabilească drepturile salariale conform dispoziţiilor de mai sus şi să efectueze plata acestora după virarea sumei în contul său de către chematul în garanţie.
A fost respinsă acţiunea privind drepturile salariale pe perioada noiembrie-decembrie 2000 şi ianuarie-aprilie 2000.
Pârâţii au fost obligaţi ca pe viitor, începând cu data de 1 noiembrie 2002 să recalculeze şi să plătească, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 50/1996, respectiv, luând ca bază de calcul valoarea de referinţă sectorială de 1.515.280 lei, indemnizaţia de magistrat şi celelalte drepturi care se determină în raport cu venitul salarial pentru fiecare reclamant în parte.
A fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii P.M. şi C.A.
S-a reţinut de către instanţă că salarizarea magistraţilor şi a personalului din instanţele judecătoreşti se face potrivit Legii nr. 50/1996 cu modificările şi completările ulterioare şi că începând din luna septembrie 1999 conform OUG nr. 134/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese sau numite.
S-a mai reţinut că după luna mai 2000, când a fost publicată Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, valoarea de referinţă sectorială era suma de 1.140.800 lei, iar nu suma de 685.872 lei, greşit utilizată de pârâţi la calculul şi plata salariului reclamanţilor.
De asemenea, s-a avut în vedere că aplicarea acestei valori sectoriale a fost suspendată prin art. 3 din Legea nr. 216/2001 pentru anul 2001, motiv pentru care s-a reţinut că va fi avută în vedere la stabilirea indemnizaţiilor pentru anul 2002, deoarece pentru această perioadă nu au fost prevăzute excepţii pentru aplicarea valorii de referinţă sectorială stabilită prin art. 13 din lege.
În privinţa reclamantului L.A. s-a reţinut că a funcţionat ca procuror la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în perioada mai-octombrie 2000, împrejurare faţă de care pentru această perioadă respectivul pârât este cel care trebuie să fie obligat la recalcularea şi stabilirea drepturilor salariale necesare efectuării plăţii, după ce în contul său se va vira suma de către chematul în garanţie.
În ceea ce priveşte acţiunea reclamanţilor P.M. şi C.A. s-a avut în vedere că pretenţiile lor au fost satisfăcute prin sentinţa civilă nr. 1068/2002 a Tribunalului Alba, impunând respingerea acesteia.
Hotărârea instanţei de fond a fost criticată prin recursurile declarate de pârâtul Ministerul Public, chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi reclamanţii A.M., B.C., C.B., B.M., C.D.
Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia civilă nr. 1308 din 2 iunie 2003 a admis recursurile declarate de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Alba, de reclamanţii A.M., B.C., C.B., B.M., C.D., C.M. şi P.D. şi de pârâtul Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, iar în consecinţă a casat în parte sentinţa recurată în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, perioada şi câtimea drepturilor salariale cuvenite recurenţilor-reclamanţi şi cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta C.A. şi rejudecând cauza în fond, în aceste limite:
A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Public împotriva chematului în garanţie Ministerul Finanţelor Publice şi s-au înlăturat obligaţiile stabilite prin sentinţă în sarcina chematului în garanţie.
S-au stabilit pe lângă drepturile salariale dispuse prin sentinţă în favoarea recurentelor-reclamante, pe perioada ianuarie-octombrie 2002 şi drepturile salariale aferente perioadei mai-octombrie 2000, reactualizate la zi, după cum urmează:
- A.M. – 25.810.776 lei;
- B.C. – 23.594.158 lei;
- C.B. – 14.462.089 lei;
- B.M. – 23.943.212 lei;
- C.D. – 17.830.061 lei.
Au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantelor-recurente de mai sus, respectivele sume.
A fost respinsă acţiunea reclamantei C.M. împotriva pârâţilor Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.
Recursurile declarate de reclamanta C.M. şi intervenienta P.D. au fost respinse.
Pentru a pronunţa această hotărâre, răspunzând la motivele de recurs instanţa a reţinut următoarele:
Prin OG nr. 83/2000, de modificare şi completare a Legii nr. 50/1996 s-a prevăzut că indemnizaţiile pentru magistraţi şi alte drepturi ale personalului din organele judecătoreşti se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică. Dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 se aplică în întregime reclamanţilor, prin alin. (5) din text, nefiind exceptaţi, ci fiind personal auxiliar ce ocupă funcţii de demnitate publică, prevăzute expres în Anexa 1 teza I.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 teza I din OG nr. 83/2000, prevederile ordonanţei se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare.
Această dispoziţie a ordonanţei nu conferă un caracter supletiv normelor ce reglementează în conţinutul ei indemnizaţiile magistraţilor şi personalului auxiliar.
Dimpotrivă, din chiar conţinutul art. II rezultă că în temeiul ordonanţei se impune suplimentarea corespunzătoare a bugetelor ministerelor. Legea bugetului nu poate eluda dispoziţiile legilor speciale, iar pârâtul Ministerul Public avea obligaţia de a asigura o documentare corectă a capitolului „Cheltuieli de personal".
S-a reţinut că nu s-au încălcat de către instanţa de fond nici dispoziţiile OG nr. 45/2002.
Potrivit art. 5 din ordonanţă, nu pot fi acordate creşteri salariale peste nivelul salariilor plătite în luna decembrie a anului 2001, altele decât cele prevăzute în OUG nr. 187/2001. În mod corect, s-a reţinut că aceste dispoziţii nu sunt incidente în speţă, deoarece reclamanţii nu au solicitat să le fie acordate în anul 2002 creşteri salariale suplimentare, drepturile băneşti ale acestora fiind stabilite încă din anul 2000 prin OG nr. 83/2000.
Criticile chematei în garanţie care privesc modul de soluţionare a fondului cauzei principale s-au reţinut ca nefondate pentru aceleaşi considerente expuse în analizarea recursului pârâtului.
În privinţa criticilor referitoare la admisibilitatea cererii de chemare în garanţie, în materia litigiilor de muncă s-a reţinut că sunt întemeiate.
În acest sens s-a evidenţiat că în domeniul litigiilor de muncă, cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă, deoarece normele de dreptul muncii au caracter specific privind normele de drept substanţial, cât şi în privinţa normelor procedurale, iar raporturile dintre pârât şi chematul în garanţie nu sunt raporturi de dreptul muncii, pentru a putea fi soluţionate pe această cale.
Faţă de recursul reclamanţilor s-a reţinut că au fost calculate eronat diferenţele salariale cuvenite numai privind pe A.M., B.C., C.B., B.M. şi C.D. nu şi în privinţa recurentelor C.M., P.D.
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile judecătoreşti au devenit irevocabile, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
Se susţine că instanţele au făcut „o apreciere şi aplicare greşită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic", arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000 pentru completarea şi modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătoreşti.
Totodată se susţine că dispoziţiile art. 11 din OG nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1, potrivit cu care „prevederile ordonanţei se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare".
De aceea, având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâţilor să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente:
În primul rând, este de reţinut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond".
În motivarea recursului în anulare există numai două susţineri neargumentate.
Astfel, în legătură cu prima susţinere, respectiv că „instanţele au făcut o interpretare şi aplicare greşită a legii de soluţionare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică şi sistematică a actului juridic" se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 şi OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea acesteia, nefiind aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătoreşti criticate.
Nu se arată în ce constă interpretarea greşită a legii şi de ce s-au ignorat regulile de interpretare logică şi sistematică a actelor normative.
Este de reţinut că, în conformitate cu cerinţele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esenţială a legii.
Prin sintagma „încălcarea esenţială a legii" este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziţii legale, ci numai aceea de ordine publică.
Cea de-a doua susţinere din recursul în anulare nu este dezvoltată şi argumentată, reproducându-se numai dispoziţiile art. I teza 1 din OG nr. 83/2000 şi arătându-se în esenţă că, aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului.
În consecinţă, nici această critică nu poate reprezenta o încălcare esenţială a legii.
Distinct de considerentele mai înainte arătate, urmează a reţine că instanţele de fond şi recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie, aplicabile în cauză, având în vedere corelarea dintre ele.
În acest sens este de reţinut că salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998.
Prin Legea nr. 154/1998 privind salarizarea în sistemul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorităţii judecătoreşti în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 şi întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituţionale, corelarea salariilor magistraţilor şi a celuilalt personal al autorităţii judecătoreşti, cu salariile celor din autorităţile legislativă şi executivă s-a adoptat OUG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti.
Conform art. 1 din această ordonanţă, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 şi în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referinţă salarială a devenit 1.140.800 lei, cum în mod corect au reţinut cele două instanţe.
De reţinut că salarizarea magistraţilor era reglementată printr-o lege specială (Legea nr. 50/1996), care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1999 din care s-a preluat doar noţiunea de valoare de referinţă sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.
La acea dată, Legea nr. 50/1996 era depăşită, fiind singura lege care mai utiliza noţiunea de coeficient de ierarhizare şi la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.
Ceea ce este de reţinut din evoluţia legislaţiei în materie de salarizare mai înainte arătată este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei autorităţi fundamentale ale statului de drept: legislativă, judecătorească şi executivă.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76/2000 a fixat şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil astfel încât, de la acea dată pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine – cum a şi făcut-o, de altfel cel mult amânarea plăţii drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenţei acestora.
De altfel, în speţă este vorba de bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care în art. 12 alin. (1), (2) şi (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim de posturi avizate.
În orice caz, lipsa resurselor financiare invocată nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizaţiilor legale cuvenite magistraţilor şi personalului instanţelor judecătoreşti, întrucât aceştia nu au nici o culpă pentru lipsa acestor resurse.
Faţă de toate considerentele de mai sus, urmează a respinge recursul în anulare ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 1308 din 2 iunie 2003 a Curţii de Apel Alba Iulia şi a sentinţei civile nr. 1128 din 13 decembrie 2002 a Tribunalului Alba, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5429/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5403/2004. Civil → |
|---|
