ICCJ. Decizia nr. 5398/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5398
Dosar nr. 66/200.
Şedinţa publică din 1 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
F.B.Z.J.GMBH and C. Hamburg a solicitat recunoaşterea hotărârii străine şi încuviinţarea executării silite a sentinţei pronunţată de Tribunalul Hamburg, Germania la 19 iulie 1995, în dosarul nr. 305-0-418/1994 în contradictoriu cu SC R. SRL Reşiţa prin administrator T.V. şi de T.V. în nume propriu.
Tribunalul Caraş Severin, prin sentinţa civilă nr. 69 din 26 ianuarie 2000 a respins cererea reclamantei cu motivarea că aceasta nu a făcut în mod neechivoc dovada că hotărârea străină era definitivă, aşa cum o cer prevederile art. 171 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.
Curtea de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 61/A din 13 iunie 2000 a respins apelul declarat de F.B.Z.J. GMBH and C. Hamburg împotriva sentinţei civile nr. 69 din 26 ianuarie 2001 a Tribunalului Caraş Severin.
În motivarea soluţiei instanţa de apel a învederat că potrivit art. 171 din Legea nr. 105/1992 cererea de recunoaştere a hotărârii străine trebuie însoţită de o serie de acte între care şi dovada caracterului definitiv al acesteia [art. 171 lit. b)], iar respectiva dovadă trebuie la rândul ei însoţită de traducerea autorizată şi supralegalizată în condiţiile art. 162 din lege.
Or, examinarea înscrisurilor aflate la dosar a prilejuit instanţei să concluzioneze că respectiva dovadă nu a fost făcută în condiţiile imperative impuse de Legea nr. 105/1992, câtă vreme, potrivit art. 172 dovada caracterului definitiv al sentinţei a cărei recunoaştere s-a cerut trebuia făcută cu act însoţit de traducerea autorizată şi supralegalizată.
Prin urmare, susţinerea reclamantei referitoare la caracterul definitiv ce ar rezulta dintr-o atestare pe originalul sentinţei depuse la dosar a fost respinsă de instanţa de apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs F.B.Z.J. GMBH and C. Hamburg invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a reproşat instanţei de apel că a reţinut, fără a fi pus în discuţia părţilor, că hotărârea judecătorească străină putea fi recunoscută numai dacă era supralegalizată pe cale administrativă şi de misiunile diplomatice ale României în Germania, conform art. 162 din Legea nr. 105/1992, considerent pentru care a menţinut soluţia de respingere a apelului.
S-a mai susţinut că instanţa de apel nu a cunoscut OG nr. 66/1999 prin care ţara noastră a aderat la Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961, prin care a fost suprimată cerinţa supralegalizării actelor oficiale străine.
Recursul s-a reţinut ca fondat cu motivarea că apelul reclamantei a fost respins pe un considerent invocat din oficiu şi anume „inexistenţei la dosar a actelor care să ateste că s-a efectuat supralegalizarea prevăzută de art. 162 din Legea nr. 105/1992 în ceea ce priveşte hotărârea a cărei recunoaştere s-a solicitat şi din această perspectivă a faptului că nu se putea proba caracterul definitiv al respectivei hotărâri".
A mai statuat instanţa de apel că, în raport de prevederile art. 171 lit. b) din Legea nr. 105/1992 recunoaşterea unei hotărâri străine era condiţionată, între altele, de dovada caracterului definitiv al acesteia, ceea ce în speţă nu a avut loc în lipsa supralegalizării cerute de art. 162 din lege.
Invocându-se dispoziţiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. s-a învederat obligaţia instanţei de a pune, din oficiu, în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea cauzei, chiar dacă acestea nu au fost ridicate de părţi.
În speţă, însă, instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor cerinţa de a se proba îndeplinirea formalităţilor de supralegalizare a hotărârii străine în discuţie, conform art. 162 din Legea nr. 105/1992 text în vigoare la data sesizării instanţei de fond.
Or, o atare omisiune constituie o încălcare esenţială a legii, ceea ce a impus casarea hotărârii, cu ocazia rejudecării urmând să se analizeze şi apărarea pârâtei cu privire la prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei.
În consecinţă, prin Decizia civilă nr. 798 din 27 februarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul reclamantei, a casat Decizia civilă nr. 61 din 13 iunie 2000 a Curţii de Apel Timişoara şi a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.
Cauza a fost înregistrată pentru rejudecarea apelului.
Analizându-se legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate, în raport de dispoziţiile cuprinse în art. 296 C. proc. civ., de motivele de apel şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în virtutea principiului devoluţiunii apelului, conformându-se imperativului circumscris de art. 315 C. proc. civ., Curtea de Apel Timişoara prin Decizia civilă nr. 133 din 29 octombrie 2002 a admis apelul reclamantului împotriva sentinţei civile nr. 69 din 26 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, în dosar nr. 3377/c/1998 pe care a schimbat-o în tot. Ca urmare a rejudecării în fond a cauzei a fost admisă cererea reclamantei F.B.Z.J. GMBH and C. Hamburg, Germania, au fost recunoscute efectele hotărârii judecătoreşti pronunţate la 19 iulie 1995 de Tribunalul din Hamburg, în dosar nr. 305-0-418 şi a fost încuviinţată executarea silită a acestei hotărârii împotriva pârâţilor R. SRL Reşiţa şi T.V.
Intimaţii au fost obligaţi să plătească apelantei suma de 2000 Euro, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din 4 decembrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara s-a admis cererea reclamantei F.B.Z.J. GMBH and C. Hamburg, Germania pentru rectificarea deciziei civile nr. 133 din 29 octombrie 2002 a aceleiaşi instanţe în contradictoriu cu pârâţii SC R. SRL Reşiţa şi T.V.
A fost rectificată eroarea materială (omisiunea) din considerentele şi dispozitivul deciziei civile nr. 133 din 29 octombrie 2002, în sensul că au fost obligaţi pârâţii-intimaţi SC R. SRL Reşiţa şi T.V. să plătească reclamantei-apelante sumele de 7.106.500 lei şi 3.500 mărci germane reprezentând cheltuieli de judecată în toate celelalte instanţe, încheierea făcând parte integrală din Decizia rectificată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că în speţă actele oficiale întocmite de o autoritate străină, pentru a putea fi folosite în faţa instanţelor române sunt scutite de supralegalizare în temeiul legii sau a unei înţelegeri internaţionale la care România este parte, sau pe bază de reciprocitate, conform dispoziţiilor penultimului alineat al art. 162 din Legea nr. 105/1992.
În ceea ce priveşte prescripţia executării s-a reţinut că Tribunalul din Hamburg, Germania s-a pronunţat la data de 19 iulie 1995, dar hotărârea s-a comunicat împuternicitului reclamantei la 2 august 1995 şi la 1 august 1995 împuternicitului pârâtului şi exemplarul 2, executabil la 9 august 1995.
Cererea de exequator şi încuviinţare a executării silite a fost înregistrată de reclamantă la Tribunalul Caraş Severin la 31 iulie 1998, dată la care nu era îndeplinit termenul de prescripţie prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958, de 3 ani.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii SC R. SRL Reşiţa şi T.V. care, după ce fac ample referiri la modul în care s-a soluţionat pricina din momentul înregistrării cererii şi la soluţiile pronunţate în cauză, arată, în primul rând că dreptul la acţiune al reclamantei-intimate este prescris, deoarece de la data de 19 iulie 1995 când s-a pronunţat de Tribunalul Hamburg, Germania hotărârea nr. 305-0-418/1994 şi până la 31 iulie 1998, când s-a pronunţat acţiunea de „exequator" având ca obiect recunoaşterea şi încuviinţarea executării acelei hotărâri au trecut mai mult de trei ani, termen prevăzut de Decretul nr. 167/1958 în care se putea promova acţiunea.
Se mai reţine de către recurenţi că hotărârea ce se cere a fi recunoscută nu îndeplineşte condiţiile art. 171 lit. b) din Legea nr. 105/1992, nefăcându-se dovada caracterului definitiv al acesteia şi că cererea de exequator nu cuprinde sume certe şi lichide, acţiunea fiind neclară, la dosar fiind prezentate probe pentru creanţe din alte litigii.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 - 10 C. proc. civ.
Recursurile sunt nefondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Este fără putinţă de tăgadă că, potrivit art. 175 din Legea nr. 105/1992 privitor la raporturile de drept internaţional privat, cererea de încuviinţare a executării trebuie întocmită în condiţiile cerute de art. 171 din aceeaşi lege, să existe dovada caracterului definitiv al acesteia şi să fie însoţită de dovada caracterului executoriu al hotărârii străine, eliberată de instanţa care a pronunţat-o.
Pornind de la criticile aduse hotărârii recurate se impune a se evidenţia că, potrivit art. 6 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a cere executarea silită, în temeiul oricărui titlu executor, se prescrie în termen de trei ani.
Hotărârea judecătorească ale cărei efecte se solicită a fi recunoscute în România şi pentru care se cere încuviinţarea executării silite este pronunţată de Tribunalul din Hamburg, Germania sub nr. 305-0-418/1994 la data de 19 iulie 1995 şi astfel cum prevede Decretul nr. 167/1958, poate fi pusă în executare în termen de trei ani, până la 19 iulie 1998.
Hotărârea a fost comunicată împuternicitului reclamantei la data de 2 august 1995, la 1 august 1995 împuternicitului pârâţilor conform înscrisului aflat la dosar nr. 3377/1998 anexat, iar exemplarul al doilea, executabil s-a comunicat la 9 august 1995.
În aceste condiţii, faţă de data de 31 iulie 1998, când acţiunea a fost înregistrată la instanţă, termenul de prescripţie prevăzut de art. 6 din Decret nr. 167/1958 de trei ani nu era împlinit.
Referitor la nedovedirea caracterului definitiv al hotărârii se impune a fi făcute următoarele precizări.
Pentru recunoaşterea hotărârii străine, dispoziţiile legale impun îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 167 din Legea nr. 105/1992:
„a) hotărârea este definitivă, potrivit legii Statului unde a fost pronunţată;
b) instanţa care a pronunţat-o a avut competenţa să judece procesul;
c) există reciprocitate între România şi Statul instanţei care a pronunţat hotărârea (în speţă Germania) în ce priveşte efectele hotărârilor străine".
Potrivit art. 171 din lege, cererea de recunoaştere va fi însoţită de o serie de acte, inclusiv dovada caracterului definitiv al hotărârii [art. 171 lit. b)].
Sub acest aspect se reţine că chiar instanţa emitentă a titlului a făcut menţiunea pe acesta, în sensul că se eliberează în vederea executării silite, fiind îndeplinite astfel cerinţele art. 167 lit. a) din Legea nr. 105/1992. În prezent, dovada caracterului definitiv al hotărârii conform cerinţelor art. 167 din legea indicată anterior se face conform OG nr. 66 din 24 august 1999, (prin care România a aderat la Convenţia de la Haga), prin apostila prevăzută de art. 4 din Convenţie, cerinţă pe care reclamanta a îndeplinit-o, depunând la dosar un exemplar cu respectiva apostilă.
În plus, titlul executor în discuţie este o tranzacţie intervenită între părţi, care în oricare sistem legislativ este definitivă şi executorie, dacă nu s-a cerut anularea ei. Că tranzacţia este executorie rezultă şi din menţiunea făcută la finalul ei, respectiv „exemplarul este înmânat reclamantei în scopul executării silite". Reclamanta a prezentat instanţei şi al doilea exemplar „executabil", adică hotărârea de stabilire a costurilor. Prin această hotărâre se stabilesc de fapt cheltuielile de judecată, ceea ce în Germania se realizează prin hotărâri separate sau printr-o hotărâre adiţională la titlul iniţial, care este tot executorie.
Prin urmare, constatându-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 – 10 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâţi, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâţii SC R. SRL Reşiţa şi T.V. împotriva deciziei nr. 133 din 29 octombrie 2002 a Curţii de Apel Timişoara, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5406/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 535/2004. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
