ICCJ. Decizia nr. 5653/2004. Civil. Restituire teren. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5653
Dosar nr. 21538/2004
Şedinţa publică din 27 iunie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti la data de 6 ianuarie 2004, reclamanţii J.M. şi M.J. au chemat în judecată pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General şi Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să dispună restituirea terenului în suprafaţă de 420 mp situat în Bucureşti.
În motivare, reclamanţii au arătat că au devenit proprietarii imobilului mai sus individualizat conform contractului de vânzare cumpărare nr. 9945 din 25 noiembrie 1974 şi că, în temeiul Decretului nr. 461 din 27 decembrie 1979 acesta a fost expropriat şi trecut abuziv în proprietatea statului, astfel cum rezultă din anexa nr. 1 poziţia nr. 143/155, în prezent fiind proprietatea Liceului Industrial nr. 20.
Mai arată reclamanţii că, deşi s-au adresat cu notificare Primăriei Municipiului Bucureşti, în baza Legii nr. 10/2001, aceasta a refuzat să le răspundă şi nu au fost despăgubiţi în natură sau prin echivalent..
Prin sentinţa civilă nr. 527 din 28 ianuarie 2004, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. e) C. proc. civ., potrivit cu care „în procesele şi cererile în materie de expropriere, tribunalului îi revine competenţa materială în primă instanţă.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 233/2004, iar prin cererea precizatoare, reclamanţii J.M. şi M.J. şi-au întemeiat în drept acţiunea, pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 457 din 11 mai 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia prematurităţii acţiunii şi a respins-o cu motivarea că, obţinerea de măsuri reparatorii în natură, în sensul restituirii imobilului, se realizează în condiţiile Legii nr. 10/2001 după procedura prealabilă administrativă conform dispoziţiilor art. 21-24 din acest act normativ.
În consecinţă, a reţinut în considerente că cererea de restituire, respectiv notificarea trebuia soluţionată de Primărie, prin emiterea unei decizii sau dispoziţii în acest sens, şi că, în lipsa unui răspuns din partea unităţii deţinătoare, contestaţia formulată în baza Legii nr. 10/2001 este prematură.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, cale de atac ce nu a fost motivată, astfel că potrivit prevederilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a soluţionat apelul pe baza celor invocate în primă instanţă.
Astfel, prin Decizia nr. 1902A din 22 septembrie 2004, instanţa a respins ca nefondat apelul, arătând că unitatea deţinătoare nu a răspuns notificării, iar lipsa dispoziţiei (deciziei) emisă în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi asimilată refuzului de a restitui în natură imobilul, şi că, în cazul în care unitatea deţinătoare nu a respectat termenul de 60 de zile, reclamanţii au la îndemână acţiunea civilă având ca obiect obligaţia de a face, mijloc procesual prin care instanţa poate constrânge unitatea deţinătoare să soluţioneze notificarea pretenţiilor acestora.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii J.M. şi Jianu Marin, criticând hotărârea pentru nelegalitate, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, greşit au apreciat instanţele că cererea de chemare în judecată trebuia respinsă ca prematur introdusă.
Recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Pornind de la raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, exprimată prin caracterul profund reparatoriu, este de precizat că, prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de proprietari pentru abuzurile săvârşite de stat.
În acest sens, şi în deplină concordanţă cu sensul edictării acestor norme este evident că dispoziţiile neclare ale Legii nr. 10/2001 trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptăţite.
În acest sens, trebuie privite reglementările art. 23 alin. (1) din lege, potrivit cu care „în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură", şi apoi art. 24 alin. (1) „dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deţinătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului".
În lumina dispoziţiilor legale mai sus evocate, legiuitorul a considerat că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptăţite este imperativ, nu de recomandare şi că
printr-o altă calificare s-ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
Dacă ar fi să considerăm că termenul are caracter de recomandare s-ar încălca, indirect şi s-ar amâna rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor, sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri şi pe această cale s-ar îngrădi dreptul de reparaţie.
Considerând că termenul defipt de prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 are caracter imperativ, iar excepţiile fiind de strictă interpretare, soluţia de respingere este greşită, fiind pronunţată cu încălcarea legii şi va fi înlăturată.
Prevederile legale citate ilustrează că, indiferent dacă „persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul sau i se oferă echivalentul şi chiar dacă i se respinge cererea de restituire în ambele forme, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresate prin notificare, să se pronunţe, în sensul art. 24 alin. (1) din lege, printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
A afirma că, până la emiterea unei decizii (dispoziţii) motivate, dreptul persoanei îndreptăţite este totuşi respectat, permite unităţii deţinătoare să amâne culpabil şi nejustificat emiterea deciziei, în defavoarea persoanei îndreptăţite.
Faţă de modul lacunar în care este reglementată această obligaţie în cuprinsul Legii nr. 10/2001, dacă nu se poate determina cu precizie semnificaţia tăcerii legii, în lipsa unui răspuns la cererea de restituire, adresată de persoana îndreptăţită, este evident că, fără o dispoziţie imperativă, cererea ar rămâne nesoluţionată, această atitudine a unităţii deţinătoare a imobilului, fiind contrară caracterului reparatoriu, de esenţa Legii nr. 10/2001, impietând asupra rezolvării cererii.
Ca atare, obligaţia unităţii deţinătoare de a emite decizie, (dispoziţie) motivată conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este imperativă, iar respingerea cererii adresată de persoana îndreptăţită instanţei, nu poate fi respinsă ca prematură.
Concluzionând, este de observat că hotărârile pronunţate de Tribunal şi Curtea de Apel Bucureşti sunt nelegale şi urmează a fi casate, instanţa de trimitere, în virtutea rolului activ conferit de prevederile art. 129 C. proc. civ. având îndrituirea de a impune unităţii deţinătoare să răspundă notificării.
Ca atare, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârile şi va trimite cauza spre rejudecare tribunalului, în temeiul art. 312 alin. (1) teza primă, şi art. 313 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE:
Admite recursul declarat de reclamanţii J.M. şi M.J. împotriva deciziei nr. 1902/A din 22 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care o casează împreună cu sentinţa civilă nr. 457 din 11 mai 2004 a Tribunalului Bucureşti şi trimite cauza, spre rejudecare la această din urmă instanţă.
Irevocabilă
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5655/2004. Civil. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5644/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
