ICCJ. Decizia nr. 5669/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 19 octombrie 2001, Municipiul Râmnicu Vâlcea, prin primar, a chemat în judecată pe SC U. SA Râmnicu Vâlcea cerând să fie obligată să-i restituie în deplină proprietate și posesie imobilul domenial intitulat "Hală" situat în piața centrală a Municipiului Râmnicu Vâlcea.
Tribunalul Vâlcea, secția civilă, prin sentința nr. 394 din 20 iunie 2002, a admis acțiunea, așa cum a fost formulată.
Curtea de Apel Pitești, secția civilă, prin decizia nr. 86 din 27 noiembrie 2002, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei, cu motivarea că din probele dosarului rezultă, netăgăduit, că imobilul în litigiu este un bun domenial, proprietatea reclamantului, dobândit în anul 1898, prin exproprierea unor terenuri însumând suprafața de 5794,69 mp urmată de edificarea, în forma astăzi păstrată, a construcției revendicate, denumită și folosită ca hală pentru comerț de uz public. De asemenea, s-a reținut că bunul revendicat excede Legii nr. 10/2001 și că titlul pârâtei este lipsit de valabilitate.
împotriva acestei decizii pârâta a declarat recurs bazat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ. în dezvoltarea cărora a arătat, în esență, că, sub aspect procedural, instanța de apel a omis să examineze motivul de apel referitor la netemeinicia acțiunii față de cuprinsul anexei 2 a H.G. nr. 1362/2000. Apoi, a decis plus petita cu privire la constatarea nevalabilității titlului invocat în apărarea sa și a respins nelegal excepția de inadmisibilitate a acțiunii în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Pe fond, a invocat violarea normelor constituționale din anul 1952, a dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, în temeiul cărora are un drept de proprietate consolidat, precum și ale art. 6 din Legea nr. 213/1998 întrucât la data intrării în vigoare a acestei legi, imobilul nu s-a aflat în patrimoniul reclamantului și, ca atare, nu putea fi încorporat în domeniul public. în sfârșit, instanța de apel a omis să examineze și să se pronunțe cu privire la înscrisurile prin care reclamantul a recunoscut că pârâta este proprietarul bunului.
Recursul este nefondat.
în accepțiunea Legii nr. 213/1998 (publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998) domenialitatea publică fiind subsumată conceptului de proprietate publică, este alcătuită din bunurile determinate constituțional, din cele stabilite în Anexa legii și din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public, dacă au fost dobândite de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale, prin modurile prevăzute de lege art. 3 alin. (1). Legea prevede, imperativ, că bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile (art. 11).
în speță, așa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosar fond, imobilul revendicat, edificat pe un teren expropriat, este o hală construită, în anul 1899, în stilul arhitectonic specific secolului al XIX - lea. Prin concepție, proiect, executare și recepție (dosar apel) un asemenea imobil a fost destinat uzului public, fiind, netăgăduit, bun aparținând domeniului public, atât sub legea veche, inclusiv sub reglementările adoptate de regimul comunist (care nu au putut schimba natura bunului de a servi uzului public), cât și sub imperiul legii noi(art. III, pct. 2 din Anexa la Legea nr. 213/1998). Ca atare, imperativ, sub sancțiunea nulității
absolute, prescrisă faptelor de nesocotire a ordinii publice, un asemenea bun, prin caracterele sale de a fi inalienabil, insesizabil și imprescriptibil, nu poate fi sustras domeniului public și încorporat proprietății private a particularilor.
Drept urmare, susținerile pârâtei că normele constituționale din anul 1952, dispozițiile Legii nr. 15/1990, ale H.G. nr. 834/1991 și art. 6 din Legea nr. 213/1998 ar fi derogatorii de la regimul juridic prescris proprietății publice și, totodată, ar justifica pretențiile sale asupra bunului, sunt nefondate. Nu mai puțin, în contextul arătat, constatările instanței de apel, pe temeiul excepției de nelegalitate, că titlul pârâtului nu justifică apărările sale și că reclamantul nu a renunțat și nu putea renunța la dreptul de proprietate asupra bunului, se constată a fi legale și temeinice. în sfârșit, incidența în cauză a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este oprită de art. 3 alin. final din lege, ceea ce înseamnă că și acest motiv de recurs este nefondat.
Așa fiind, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5696/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5703/2004. Civil → |
|---|
