ICCJ. Decizia nr. 5680/2004. Civil. Revendicare imobiliara. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5680
Dosar nr. 8073/2004
Şedinţa publică din 28 iunie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1867 din 19 decembrie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor C.C.E. şi C.E.F. împotriva pârâţilor A.C. şi A.A.
Pârâţii au fost obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică posesie apartamentul nr. 3, situat în Bucureşti, compus din: living, 3 dormitoare, cameră demisol, cameră la etaj, cameră de serviciu, verandă, terasă, pivniţă, garaj, cota de 100 mp teren şi să le plătească suma de 45.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 426 din 14 octombrie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâţii A.C. şi A.A. împotriva sentinţei civile nr. 1867 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu reclamanţii-intimaţi.
S-a reţinut că asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii invocată şi în apel, instanţa de fond s-a pronunţat corect, având în vedere că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin hotărâre judecătorească definitivă, intimaţilor-reclamanţi le-a fost retrocedat imobilul, context în care titlul lor de proprietate s-a consolidat, statuându-se prin sentinţa civilă nr. 2438/1999 că sunt proprietarii tabulari ai imobilului din litigiu.
Faţă de dispoziţiile art. 480 C. civ. s-a soluţionat problema preferabilităţii unuia dintre cele două titluri de proprietate.
Instanţa nu a depăşit cadrul procesual, în sensul că s-ar fi pronunţat cu privire la cauze de nulitate a titlului pârâţilor, ce nu au fost invocate, ci, dimpotrivă, în operaţiunea de comparare a titlurilor a reţinut precaritatea titlului pârâţilor, respectiv lipsa de vocaţie a acestora de a cumpăra imobilul în condiţiile Legii nr. 112/1995, câtă vreme după data de 1 ianuarie 1990 au cumpărat locuinţa provenind din fondul locativ de stat.
Sesizând acest viciu al titlului pârâţilor, s-a dat eficienţă în cauză titlului reclamanţilor, care îndeplineşte condiţiile de fond şi de formă pentru opozabilitate şi valabilitate, comparativ cu pârâţii care, pe lângă imobilul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 16307 din 9 mai 1991 au dobândit în proprietate şi alte imobile.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs pârâţii A.C. şi A.A. , invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se susţine că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină [art. 304 pct. 77 alin. (1) C. proc. civ.]. În acest sens, se învederează că nu s-a arătat în ce temei de fapt şi de drept în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile unor legi organice şi speciale (Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 213/1998), sub incidenţa cărora intră titlurile şi imobilul deduse judecăţii.
O a doua critică se referă la împrejurarea că hotărârea recurată cuprinde considerentele pricinii, prin faptul că se reţine lipsa vocaţiei pârâţilor de a cumpăra imobilul în condiţiile Legii nr. 112/1995, aspect nesusţinut nici de către reclamanţi şi nedovedit.
Se mai învederează că hotărârea este lipsită de temei legal şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, deoarece obiectul şi momentul formulării acestei cereri (revendicarea în anul 2002), când sunt incidente prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi Legea nr. 10/2001, duceau la inadmisibilitatea acţiunii.
În fine, critica mai vizează nepronunţarea instanţei asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.). Astfel, se arată că la data cumpărării imobilului de către pârâţi, acesta nu avea destinaţia de locuinţă, fiind într-o avansată stare de degradare şi vânzătorul nu locuia în el, aspecte dovedite cu devizele încheiate cu ocazia efectuării lucrărilor pentru refacerea casei şi declaraţia autentică a unui vecin, dovezi ignorate de către instanţă.
Recursul este tardiv.
Potrivit art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, textul stabilind termenul de recurs de drept comun.
În speţă, instanţa de recurs reţine că hotărârea recurată a fost comunicată recurenţilor-pârâţi la data de 9 decembrie 2003, aşa cum rezultă din dovada de primire şi procesul-verbal de predare încheiat de persoana însărcinată cu înmânarea actului de procedură, cu respectarea cerinţelor art. 100 C. proc. civ. (filele 106, 107, dosar nr. 1053/2003 al Curţii de Apel Bucureşti).
În raport de această dată, termenul de recurs a expirat la 25 decembrie, zi de sărbătoare legală ca şi 26 decembrie 2003, astfel că prima zi lucrătoare a fost 27 decembrie 2003, dată până la care s-a prorogat termenul de recurs. Cu toate acestea, recursul a fost expediat prin poştă la 29 decembrie 2003, peste termenul prevăzut de lege (vezi data de pe plicul anexat la dosarul cauzei, fila 12).
Apărarea recurenţilor în sensul că perioada de după 25 decembrie 2003-până la 5 ianuarie 2004 trebuie reţinută ca perioadă cu zile libere de sărbători legale şi zile libere nelucrătoare prin compensare conform HG 1300 din 13 noiembrie 2003 nu poate fi reţinută.
Este adevărat că 25-26 decembrie 2003 au fost zile libere ca sărbători legale, iar prin HG 1300 din 13 noiembrie 2003, 29, 30, 31 decembrie s-a statuat a fi zile libere nelucrătoare prin compensare cu zilele de 22, 29 noiembrie şi 13 decembrie 2003.
Pentru serviciile de poştă şi telecomunicaţii, ca de altfel şi pentru serviciile asigurate de alte unităţi, la art. 2 din hotărâre s-a stabilit să fie asigurată activitate în mod continuu prin compensări ulterioare.
Distinct de aceasta, data de 27 decembrie 2003 a fost zi lucrătoare în afara perioadelor 25-26 şi 29-31 decembrie 2003, astfel că aceasta era ultima zi până la care recursul putea fi expediat prin poştă, astfel că înregistrarea lui la 29 decembrie 2003 este tardivă.
Termenul de recurs este un termen de procedură legal, imperativ (peremptoriu) şi absolut, astfel încât, nerespectarea lui atrage sancţiunea decăderii părţii din dreptul de a mai exercita recursul.
În consecinţă, faţă de excepţia de tardivitate invocată de instanţă din oficiu, recursul va fi respins ca tardiv.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca tardiv recursul declarat de pârâţii A.C. şi A.A. împotriva deciziei nr. 426 din 14 octombrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5754/2004. Civil. Conflict negativ de... | ICCJ. Decizia nr. 5683/2004. Civil. Lg 10/2001. Recurs → |
|---|
