ICCJ. Decizia nr. 5944/2004. Civil. Conflict de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5944
Dosar nr. 44/2004
Şedinţa publică din 29 octombrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 19 noiembrie 2002, reclamanţii B.V., ş.a., au chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Alba, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumelor ce reprezintă diferenţa de salariu pentru perioada mai – octombrie 2000, raportat la valoarea de referinţă sectorială aplicabilă de 1.140.800 lei stabilită prin art. 1 alin. (1) din OUG nr. 134/1999, cu aplicarea coeficientului de inflaţie, precum şi pentru perioada ianuarie 2002 – noiembrie 2002, raportat la valoarea de referinţă sectorială de 1.515.280 lei, stabilită prin OG nr. 83/2000 coroborate cu dispoziţiile OUG nr. 187/2001 şi având în vedere prevederile Legii nr. 743/2001.
Tribunalul Alba a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, precum şi cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, pentru ca, în situaţia admiterii acţiunii reclamanţilor, să fie obligat să plătească sumele solicitate de aceştia, având în vedere că la elaborarea proiectului de rectificare bugetară pe anul 2002, cât şi în proiectul de buget pe anul 2003 s-au solicitat fondurile suplimentare necesare aplicării dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din OG nr. 83/2000, referitoare la aplicarea valorii de referinţă sectorială, însă Ministerul Finanţelor Publice nu a alocat sumele solicitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1147 din 19 decembrie 2002, Tribunalul Alba a admis acţiunea şi cererea de chemare în garanţie. Prin urmare, pârâţii au fost obligaţi la plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea greşită a valorii de referinţă sectorială pe perioada iulie – octombrie 2000 şi pe perioada ianuarie – noiembrie 2002, reactualizate, cu aplicarea coeficientului de inflaţie.
De asemenea, pârâţii au fost obligaţi, ca pe viitor, începând cu data de 1 decembrie 2002, să recalculeze şi să plătească în conformitate cu art. 11 alin. (3) din Legea nr. 50/1996, respectiv luând în calcul valoarea de referinţă sectorială de 1.515.280 lei, indemnizaţia de magistrat şi celelalte drepturi care se determină în raport de venitul salarial, pentru fiecare reclamant în parte.
În motivarea hotărârii pronunţate, instanţa a reţinut că salarizarea magistraţilor şi a personalului auxiliar se face pe baza prevederilor Legii nr. 50/1996, cu modificările şi completările ulterioare, luându-se ca bază de calcul valoarea de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă.
Această valoare de referinţă sectorială a fost stabilită prin Legea nr. 76/2000, începând cu luna mai 2000, la suma de 1.140.800 lei.
Aceeaşi motivare a stat şi la baza admiterii capătului 3 de cerere, respectiv acordarea diferenţelor salariale cuvenite perioadei ianuarie – noiembrie 2002, raportat la o valoare de referinţă sectorială de 1.515.280 lei.
Conform art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, a fost admisă cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, cu motivarea că acesta coordonează acţiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar.
Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs Ministerul Justiţiei şi chematul în garanţie Ministerului Finanţelor Publice.
Curtea de Apel Alba-Iulia, prin Decizia nr. 1013 din 21 aprilie 2003, a respins ca nefondat recursul declarat de Ministerul Justiţiei şi a admis recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice, modificând sentinţa recurată, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie şi înlăturării obligaţiilor stabilite prin sentinţă în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.
Cu privire la recursul Ministerului Justiţiei, Curtea de Apel a reţinut în motivarea deciziei că dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 se aplică în întregime reclamanţilor, prin alin. (5) din acest act normativ nefiind exceptaţi şi că, prevederile art. II, teza I din OG nr. 83/2000 nu conferă un caracter supletiv normelor ce reglementează în conţinutul ordonanţei indemnizaţiile magistraţilor şi personalului auxiliar.
Referitor la recursul declarat de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, Curtea l-a admis, cu motivarea că, în domeniul litigiilor de muncă, cererea de chemare în garanţie este inadmisibilă, deoarece dreptul muncii are un caracter specific atât în ce priveşte normele de drept substanţial, cât şi în privinţa normelor procedurale, iar raporturile dintre pârâtă şi chemata în garanţie nu sunt raporturi de dreptul muncii, pentru a putea fi soluţionate pe această cale.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei nr. 1147 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Alba şi a deciziei nr. 1013 din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Alba-Iulia, considerând că au fost pronunţate, în parte, cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, impunându-se casarea în parte a hotărârilor criticate şi, pe fond, respingerea acţiunii, precum şi a cererii de chemare în judecată.
În motivarea recursului în anulare se arată că aplicabile în cauză erau Legea nr. 50/1996, respectiv OG nr. 83/2000, pentru modificarea şi completarea acestei legi, şi nu actele normative invocate în considerentele hotărârilor criticate.
Se mai susţine că dispoziţiile art. 11 din OG nr. 83/2000 trebuiau coroborate cu dispoziţiile art. II, teza I din acelaşi act normativ potrivit cărora "prevederile ordonanţei se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare". De aceea, având în vedere că OG nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâţilor să recalculeze salariul pentru perioada mai – octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce vor urma.
Salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996.
Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar şi a stabilirii indemnizaţiei pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială şi valoarea de referinţă sectorială.
În vederea corelării celor două acte normative, ţinând seama de statutul Justiţiei de putere în stat, alături de puterea legislativă şi cea executivă, s-a adoptat OG nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraţilor şi a celorlalte categorii de personal din organele autorităţii judecătoreşti, stabilindu-se aceeaşi valoare de referinţă sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999.
Prin Legea nr. 76 din 4 mai 2000 privind bugetul de stat pe anul 2000 au fost modificate valoarea de referinţă universală şi indicatorii de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, în sensul că începând cu luna mai a anului 2000, valoarea de referinţă sectorială s-a stabilit la 1.140.800 lei, cum corect au reţinut şi instanţele.
De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existenţa, reglementată de lege, a principiului egalităţii valorii de referinţă consacrat expres de OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996. Se arată însă că, în virtutea art. IX din OG nr. 83/2000 aplicarea în practică a corelării indicelui de referinţă ar fi fost condiţionată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituţiile la care se referă art. II.
Referitor la această susţinere, Curtea constată că deşi textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerinţa încălcării esenţiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.(text în prezent abrogat).
Ceea ce trebuie reţinut din expunerea anterioară a evoluţiei legislative în materie de salarizare este voinţa legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere, între persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul celor trei autorităţi ale unui stat de drept: autoritatea legislativă, autoritatea executivă şi autoritatea judecătorească.
Principiul stabilit prin OUG nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai a aceluiaşi an, a stabilit şi cuantumul valorii de referinţă aplicabil, astfel încât de la acea dată, pârâţii aveau obligaţia să calculeze şi să plătească potrivit noilor valori drepturile salariale. Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine cel mult amânarea plăţii drepturilor cuvenite, dar în nici un caz negarea existenţei acestora.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că hotărârile criticate au fost pronunţate cu respectarea legii, impunându-se astfel respingerea ca nefondat a recursului în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 1147 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Alba şi a deciziei nr. 1013 din 21 aprilie 2003 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5935/2004. Civil. Stabilirea competenţei | ICCJ. Decizia nr. 5855/2004. Civil → |
|---|
