ICCJ. Decizia nr. 6123/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. 8028 din 14 noiembrie 2001, reclamantul I.N.G. a chemat în judecată pe pârâta RA L., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că este proprietarul imobilului situat în București, să se anuleze decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001emisă de pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, urmând ca pârâta să fie obligată să lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că proprietarul inițial al terenului a fost B.C.N., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 26497 din 10 octombrie 1925, ulterior B.N. edificând o construcție pe teren, împreună cu soția sa B.E.(L.), conform actului de fundație din anul 1927.
S-a mai arătat de reclamant că după decesul soților B., imobilul a revenit lui I.M.M., reclamantul fiind unicul moștenitor al acesteia.
Reclamantul a învederat că imobilul nu a fost naționalizat, expropriat ori preluat de stat în temeiul acelui titlu, pârâta deținând imobilul în baza deciziei nr. 396 din 10 mai 1990 a Primăriei Municipiului București, prin care O.D.C.D. a trecut în subordinea Primăriei sectorului 1 București.
Totodată, reclamantul a susținut că decizia prin care i s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului pentru considerentul că nu a dovedit că face parte din categoria persoanelor îndreptățite la restituire, așa cum acestea sunt definite de art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Prin întâmpinare, pârâta RA L. a solicitat respingerea acțiunii, cu motivarea că certificatul de calitate de moștenitor nr. 25 din 9 februarie 2000 nu face dovada că B.E. a acceptat moștenirea de pe urma defunctului său soț B.N. în condițiile art. 700 C. civ.
Pârâta a mai susținut că nu se face dovada că între N.B. ce figurează în contractul de vânzare-cumpărare, B.C.N. care figurează în procesul-verbal nr. 8697/1940 și B.N., menționat în certificatul de calitate de moștenitor nr. 25/2000 ar exista identitate de persoană.
Pe parcursul procesului a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă A.P.P.S., dispunându-se scoaterea din cauză a RA L.
Prin sentința civilă nr. 773 din 20 mai 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea astfel cum a fost completată, a constatat că reclamantul este proprietarul imobilului situat în București, a obligat pe pârâtă să-i lase reclamantului în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, a anulat decizia nr. 269 din 15 octombrie 2001 emisă de RA L. și a respins excepțiile formulate de pârâtă pe aspectul inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale active.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamantul și-a dovedit calitatea procesual activă cu înscrisurile de la dosar, apreciind că susținerile pârâtei în sensul neacceptării moștenirii lui B.N. de către soția acestuia este infirmată de declarația martorei audiată în cauză. Instanța a avut în vedere și dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul acestei legi.
Totodată, instanța a reținut că în cauză s-a făcut dovada preluării fără titlu de către stat a imobilului, constatându-se că reclamantul este proprietarul imobilului.
Instanța nu a reținut inadmisibilitatea acțiunii, invocată de pârâtă, cu motivarea că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și nu pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ.
împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta, susținând că în mod greșit instanța de fond a reținut că în cauză este vorba de o acțiune în revendicare, când în realitate se solicită anularea deciziei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pe fond, s-a reiterat lipsa de identitate de persoană din înscrisurile de la dosar, pentru proprietarul menționat în titlul de proprietate, ca și lipsa de identitate între B.E. și B.L., aceasta din urmă figurând în actul de fundațiune din anul 1927, depus la dosarul cauzei.
Apelanții au completat motivele de apel, invocând dispozițiile art. 16 alin. (1) și (4) din Legea nr. 10/2001, cu motivarea că imobilul constituie sediul Ambasadei Regatului Maroc, fiind preluat de stat cu titlu valabil și exceptat de la principiul restituirii în natură.
Prin decizia nr. 33 A din 27 ianuarie 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentința pronunțată de tribunal, în sensul că a respins ca nefondată contestația formulată de reclamant.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut că în ceea ce privește legitimarea procesuală a reclamantului ca "persoană îndreptățită" la restituirea în natură a imobilului, în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, se constată o serie de inadvertențe privind identitatea de persoană între B.E. și B.L., aceasta din urmă fiind menționată în actul în cauză, care consfințește că s-a pus temelia casei din B-dul D.
Instanța a mai reținut că celelalte acte din dosar și anume certificatul de moștenitor, testamentul lăsat de defuncta B.E. și certificatul de deces al autorului B.N., nu clarifică starea civilă a acestuia la data cumpărării terenului, apreciind că aceste neclarități ar fi putut fi înlăturate prin depunerea la dosar a certificatului de căsătorie dintre autorul B.N. și B.E., spre a se verifica datele de identificare ale acesteia, câtă vreme certificatul de cununie religioasă nu servește verificărilor corespunzătoare.
De asemenea, Curtea a apreciat că certificatul de calitate de moștenitor care menționează pe B.E. ca soție și unică moștenitoare a defunctului B.N., nu este de natură să clarifice aspectele menționate, reținând că această inadvertență, unită cu aceea privitoare la alternanța de nume în înscrisurile de la dosar - B.N., respectiv B.C.N., au justificat soluția administrativă de respingere a cererii formulate.
Instanța a mai reținut că la dosar, reclamantul nu a depus acte din care să rezulte modificarea numerotării străzii D., în sensul că nr. 25 a devenit nr. 75.
Totodată, instanța a constatat că din conținutul acțiunii rezultă că instanța a fost investită cu o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și nu cu o acțiune în revendicare.
Raportat la împrejurarea că imobilul constituie sediul Ambasadei Regatului Maroc, instanța a apreciat că în cauză devin aplicabile dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 privitoare la condițiile de restituire în natură a imobilelor afectate unui interes public și care, pe durata acestei afectațiuni, vor constitui bunuri proprietate publică, având regimul prevăzut de lege, persoanele îndreptățite putând opta pentru despăgubiri, în temeiul acestei legi.
Pentru aceste considerente, instanța a constatat că decizia emisă de RA L. este temeinică și legală, iar contestația este nefondată.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul I.N.G.
Invocând prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., reclamantul susține că instanța de apel a depășit cadrul strict limitat al contestației introductive, care vizează refuzul restituirii în natură a imobilului doar pentru faptul că RA L. a considerat în mod greșit că "petentul nu a făcut dovada că face parte din categoria persoanelor îndreptățite de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, așa cum acestea sunt definite de art. 3 și art. 4 din lege".
Or, arată reclamantul, considerentele deciziei se referă la împrejurări care exced cadrului strict al contestației, cum ar fi nedovedirea de către reclamant a modificării numerotării străzii Dacia sau faptul că imobilul constituie sediul Ambasadei Maroc.
în cadrul aceluiași motiv de recurs, se susține că incidența O.U.G. nr. 184/2002 nu a fost invocată de părți sau din oficiu de către instanță.
Reclamantul formulează de asemenea o critică întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța a schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actelor depuse în combaterea apelului, care dovedeau atât identitatea de persoană între B.E. și B.L., cât și identitatea de persoană între N.B., B.N. și N.C.B.
Prin cea de a treia critică, întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul susține că instanța a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 2 alin. (2) și ale art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, reclamantul învederează că din interpretarea dispozițiilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 184/2002, rezultă că acestea sunt incidente în cazurile prevăzute în alin. (1) și (2) ale aceluiași articol, condiționat însă de respectarea dispozițiilor art. 2 alin. (2) din lege, conform cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Susține reclamantul că, în condițiile în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin soluția recurată, instanța a încălcat dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
în recurs, reclamantul a prezentat instanței o serie de înscrisuri noi, considerate necesare de către curtea de apel pentru dovedirea unor aspecte neclarificate.
Astfel, reclamantul a depus extrasul de căsătorie privind căsătoria încheiată la 14 februarie 1914 între B.N. (fiul lui C.) și B.E., Jurnalul nr. 6326 din 14 martie 1945 al Tribunalului Ilfov, secția a III-a civilă, prin care s-a ordonat trimiterea în posesie a numitei B.E. asupra averii rămase de pe urma defunctului său soț N.B., avere testată de acesta prin testament olograf soției sale E.L.B., autorizația de construcție din 30 august 1927 a Sectorului Galben, precum și istoricul de rol fiscal.
Totodată, reclamantul a depus adresa Primăriei Municipiului București, Direcția Patrimoniu Evidență, Proprietate, Cadastru, conform căreia imobilul ce formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare din anul 1925, situat în B-dul D. nr. 25, poartă nr. 75 pe B-dul D., sectorul 2 București.
Față de înscrisurile noi și de abrogarea alin. (4) al art. 16 din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 48/2004, reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului.
Recursul este fondat.
într-adevăr, în raport de înscrisurile noi prezentate instanței, cât și față de dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, se impune reluarea judecății de către instanța de apel, pentru ca aceasta să cerceteze dacă imobilul supus retrocedării a fost proprietatea autorului reclamantului, urmând să stabilească totodată dacă imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil.
Examinând decizia recurată, se constată că instanța și-a fundamentat soluția de respingere a contestației formulate, reținând că reclamantul nu a dovedit calitatea de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului, în sensul art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001, pentru ca apoi să motiveze soluția pronunțată pe dispozițiile art. 16 din lege, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 184/2002, considerând că imobilul este exceptat de la restituirea în natură, în condițiile în care acesta constituie sediul unei ambasade.
O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001 a modificat alineatul 4 al art.16 în sensul că "Bunurile stabilite potrivit prevederii prevăzute la alin. (2) sunt, pe durata afectațiunii de interes public, bunuri proprietate publică și au regimul prevăzut de lege". Acest text, astfel cum a fost modificat, a fost însă abrogat prin Legea nr. 48 din 23 martie 2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002, rămânând în vigoare redactarea inițială a art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile alin. (1) și (2) nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil, astfel că, în temeiul acestui text, imobilele prevăzute la alin.1, printre care și ambasadele, se restituie în natură foștilor proprietari, dacă au fost preluate fără titlu valabil.
în speță, instanța nu a cercetat dacă imobilul a fost preluat de către stat cu titlu valabil.
Cum Administrația Protocolului de Stat a susținut că titlul statului asupra imobilului este constituit valabil, cu prilejul rejudecării cauzei, instanța de trimitere va pune în vedere acesteia să depună la dosar titlul în baza căruia imobilul a fost preluat de stat, pentru a putea stabili dacă acesta a fost preluat cu titlu valabil.
Reținând că în raport de înscrisurile noi și modificarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a soluționat cauza pe baza unor împrejurări de fapt ce nu au fost deplin stabilite, în temeiul art. 314 C. proc. civ., recursul a fost admis, a fost casată decizia, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6522/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6297/2004. Civil → |
|---|
