ICCJ. Decizia nr. 6193/2004. Civil. Revendicare imobiliara. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6193
Dosar nr. 18436/2004
Şedinţa de la 8 iulie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 1998 sub nr. 11805 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta A.P.E.E. a chemat în judecată pe pârâţii: Consiliul General al municipiului Bucureşti, prin primarul general şi SC H.N. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul situat în Bucureşti, iar aceştia să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul de la parter şi apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al vilei situată în Bucureşti, sectorul 1.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că vila menţionată a fost construită de tatăl său, A.I. pe terenul cumpărat împreună cu mama ei la data de 9 mai 1933, conform actului autentificat sub nr.12022 şi transcris sub nr. 6277 la Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
Ulterior, în baza autorizaţiei de construcţie nr. 5 a D/1933, tatăl său a ridicat construcţia.
În ziua de 28 august 1944 când trupele ruseşti au intrat în ţară au fost izgoniţi din imobil şi mobilierul le-a fost rechiziţionat conform Ordinului nr. 92/1944 al Poliţiei Capitale precum şi obiecte personale.
La data de 20 aprilie 1950, imobilul a fost naţionalizat conform Decretului nr. 92/1950 în mod nelegal, întrucât autorul său fiind de profesie avocat şi pensionar la data naţionalizării, era exceptat de la naţionalizare conform art. II din acelaşi decret.
A mai arătat că este unică moştenitoare a părinţilor săi, A.I. (decedat la 26 ianuarie 1953) şi A.L. (decedată la 11 iulie 1988).
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. şi art. 1 din Legea nr. 112/1995.
La data de 29 septembrie 1998 (dosar nr. 11805/1998) au formulat cerere de intervenţie D.S.N.M. şi D.M. solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentului nr. 3 situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, (solicitat de reclamantă) care le-a fost vândut de Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatarul SC H.N. SA, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996.
Fiind astfel investită, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 20094 din 8 decembrie 1998, a respins acţiunea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 824 A din 8 iunie 1999, a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei judecătoriei, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi judecătorii, pentru ca aceasta să se pronunţe în principiu cu privire la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de soţii D. asupra căreia instanţa de fond omisese să se pronunţe.
Prin Decizia nr. 1421 din 19 aprilie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a constatat nul recursul declarat de intervenienţii D.S.N.M. şi D.M. împotriva deciziei instanţei de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 sub nr. 19098/2000.
În acest dosar la datele de 8 noiembrie 2000 şi 13 decembrie 2000 reclamanta şi-a precizat şi completat acţiunea, în sensul că a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobil în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti şi nu cu Consiliul General al municipiului Bucureşti şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare privind apartamentul de la parter cumpărat de soţii Ş.G. şi G.E. (ulterior renunţând la judecată faţă de aceştia) precum şi nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996, încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi pârâţii D.S.N.M. şi D.M., în calitate de cumpărători, privind apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului situat în sector 1, iar aceştia din urmă să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul.
Ca urmare a modificărilor procedurale, în raport de valoarea de peste 150 milioane lei a imobilului revendicat, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 4277 din 11 aprilie 2001 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu nr. 3617/2001.
În acest dosar, la data de 1 iunie 2001, reclamanta precizează că obiect al prezentei cauze îl reprezintă doar apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului în legătură cu care a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare şi revendicarea, iar temeiul de drept sunt şi prevederile art. 9 alin. (6) şi art. 10 din Legea nr. 112/1995 şi art. 480-481 C. civ.
Reclamanta menţine primul capăt de cerere privind constatarea nelegalităţii titlului Statului asupra bunului revendicat.
Susţine că pârâtul D.M. a cumpărat la data de 19 martie 1992 conform contractului autentificat sub nr. 7536/1992 de Notariatul de Stat sector 3 apartamentul nr. 70 situat în Blocul P.M.62, din Bucureşti, situaţie în care nu mai putea cumpăra apartamentul ce formează obiectul prezentului litigiu.
În plus, a mai arătat reclamanta, că în vederea cumpărării apartamentului în litigiu, pârâţii D. au declarat că nu deţin altă locuinţă proprietate personală, conform declaraţiilor autentificate la 19 septembrie şi respectiv 27 septembrie 1996, deşi nu aceasta era realitatea.
Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 1745 din 19 noiembrie 2001, a respins excepţiile formulate de pârâţii Consiliul General al municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA referitoare la lipsa calităţii lor procesuale pasive şi a respins acţiunea reclamantei, precum şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţii D.S.N.M. şi D.M.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut şi motivat că reclamanta uzând de procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995 cererea de restituire în natură i-a fost respinsă, printr-o dispoziţie a Primăriei municipiului Bucureşti acordându-i-se despăgubiri, aşa încât, avea deschisă calea plângerii împotriva acestei dispoziţii şi nu calea acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ., care este inadmisibilă.
A mai reţinut că la data introducerii acţiunii, 24 iunie 1998, pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, Consiliul General al municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA nu mai erau deţinătorii apartamentului în discuţie, întrucât acesta fusese vândut în anul 1996 soţilor D., aşa încât, aceste persoane juridice nu mai au calitate procesuală pasivă.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996, reclamanta nu are calitate procesuală activă în condiţiile în care acesteia nu i s-a recunoscut calitatea de proprietar al apartamentului în litigiu.
Ca o consecinţă a respingerii acţiunii principale, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenţie formulată de soţii D.
Împotriva acestei hotărâri, au formulat apel atât reclamanta cât şi intervenienţii D.S.N.M. şi D.M., iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 361 din 2 octombrie 2002, le-a admis, a anulat sentinţa şi a acordat termen pentru judecata în fond.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut şi motivat că, soluţia tribunalului este nelegală în condiţiile în care acţiunea în revendicare formulată de reclamantă în anul 1998 şi întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este admisibilă, în condiţiile în care foştii proprietari pot să reclame în faţa instanţei judecătoreşti încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate asupra locuinţelor deţinute de chiriaşi.
A mai reţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei municipiului Bucureşti, Consiliului General al municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA întrucât în raport de obiectul acţiunii, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare şi revendicare, aceste persoane juridice au calitate procesuală pasivă, chiar dacă nu mai aveau posesia bunului căci în raport de acestea trebuia să se verifice legalitatea preluării bunului de către Stat, iar pe de altă parte, Primăria municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA sunt părţi în contractul a cărei nulitate absolută s-a cerut.
S-a mai reţinut că soluţia primei instanţe este greşită şi sub aspectul încălcării prevederilor art. 85 raportat la art. 94 alin. (4) C. proc. civ., întrucât Primăria municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA nu au fost citate, deşi prin completarea de la dosarul 19038/2000, ca şi prin precizarea de la dosarul nr. 3671/2001 al Judecătoriei sectorului 1 reclamanta solicitase acest lucru.
Împotriva acestei decizii intermediare nr. 361 din 2 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au formulat recurs atât Consiliul General al municipiului Bucureşti, prin Primarul general, cât şi intervenienţii D., recursuri ce au fost respinse ca inadmisibile de Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia civilă nr. 2035 din 20 mai 2003.
La data de 1 aprilie 2002 s-a înregistrat sub nr. 5356/2002 la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti cererea municipiului Bucureşti, prin Primarul General, prin care a chemat în judecată pe pârâţii D.S.N.M., D.M. şi SC H.N. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 aprilie 1996 privind apartamentul nr. 3 situat la etajul 2 al imobilului din Bucureşti, încheiat cu nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, situaţie în care devin incidente prevederile art. 11 din aceeaşi lege.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare în discuţie pârâtul D.M. deţinea în proprietate apartamentul nr.70 situat în sector 3, iar prin declaraţie notarială acesta a menţionat că nu mai deţine o altă locuinţă proprietate personală, încălcându-se astfel prevederile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin încheierea din 22 octombrie 2002 dată în dosarul nr. 5356/2002 a admis excepţia de litispendenţă, întrucât pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, se afla dosarul nr. 1026/2002 şi era îndeplinită tripla identitate de obiect, cauză şi părţi, trimiţând dosarul la această instanţă, pentru soluţionarea împreună a cauzelor.
Rejudecând, prin Decizia nr. 1238 din 16 iunie 2004 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate, atât acţiunea formulată de reclamanta A.P.E.E. aşa cum a fost precizată, cât şi acţiunea conexă formulată de Municipiul Bucureşti, prin primarul general. A respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii D.S.N.M. şi D.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut şi motivat că prin sentinţa civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004 pronunţată de Judecătoria sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 12536/2003 definitivă şi irevocabilă, s-a constatat că actul de vânzare-cumpărare nr. 7536 din 19 martie 1992 încheiat între numiţii R.T. şi R.E., în calitate de vânzători şi pârâtul D.M., în calitate de cumpărător, este un act simulat, voinţa reală a părţilor actului secret fiind contract de donaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 3 încheiat între numiţii R.T. şi R.E. în calitate de donatori şi D.S., în calitate de donatară, prin reprezentantul său legal D.M.
Faţă de caracterul declarativ al acestei hotărâri judecătoreşti, instanţa a constatat că pârâtul D.M. nu a fost niciodată proprietarul apartamentului nr. 70 situat la adresa menţionată, proprietar fiind fiica minoră a acestuia, D.S., în calitate de donatară.
În această situaţie, actul de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA şi pârâţii D.S.N.M. şi D.M., în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului din sector 1, nu s-a încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 11 din Legea nr. 112/1995, care să sancţioneze actul juridic astfel încheiat cu nulitatea, întrucât nici unul dintre cumpărători nu avea la data încheierii actului alt imobil dobândit în proprietate, anterior, în municipiul Bucureşti.
Instanţa de apel a calificat ca fiind cerere reconvenţională cererea de intervenţie în interes propriu formulată de soţii D., în raport de calitatea acestora de pârâţi, aşa cum s-a solicitat de către reclamantă prin precizarea de acţiune.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, a declarat recurs reclamanta A.P.E.E. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Susţine, astfel, că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii în sensul că, deşi prin Decizia civilă nr. 361 din 2 octombrie 2002 prin care Curtea de Apel Bucureşti a admis apelurile şi a anulat sentinţa nr. 1745 din 19 noiembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, a reţinut calitatea procesuală pasivă a pârâţilor Primăria municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA în contradictoriu cu care se poate verifica legalitatea preluării imobilului de către stat, totuşi prin Decizia nr. 1238 din 16 iunie 2004, rejudecând cauza în fond, instanţa de apel nu analizează primul capăt al cererii sale privind constatarea nelegalităţii măsurii de naţionalizare a bunului imobil în discuţie, întrucât autorii săi erau exceptaţi conform art. II din Decretul nr. 92/1950, tatăl fiind de profesie avocat şi pensionar la data apariţiei Decretului nr. 92/1950, iar mama, casnică.
În aceste condiţii, încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, respectiv art. II din Decretul nr. 92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil.
Nefiind preluat de stat cu titlu legal, imobilul nu putea face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii D. în baza Legii nr. 112/1995 întrucât acest act normativ permitea doar înstrăinarea de către stat a imobilelor intrate cu titlu în patrimoniul acestuia. Or, nevalabilitatea titlului de proprietar al vânzătorului, atrage şi nulitatea actului terţului dobânditor.
Mai susţine că, deşi în prima hotărâre 361/2002 instanţa de apel a pornit de la raţionamentul potrivit căruia în rejudecare urma să dea răspuns problemei dacă statul în mod legal era sau nu proprietar, totuşi în considerentele deciziei dată în rejudecare aceasta nu se reflectă, aspect ce conferă hotărârii caracter contradictoriu.
Reclamanta mai susţine că în privinţa celui de al doilea capăt de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare în discuţie reţinerea de către instanţa de apel a hotărârii nr. 1141 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3 ce a constatat simulaţia este nerelevantă, întrucât chiar şi printr-o asemenea modalitate, dobândirea unui imobil de către un membru al familiei există.
Un alt aspect ce dovedeşte încălcarea legii şi ignorat de instanţă, este cel referitor la declaraţiile notariale prin care fiecare din pârâţi a declarat pe proprie răspundere şi în conformitate cu art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, atât în ceea ce-l priveşte pe declarant cât şi pe soţul/soţia acestuia, că nu au dobândit sau înstrăinat o altă locuinţă proprietate personală în localitatea de domiciliu începând cu ianuarie 1990.
Or, declaraţia dată de titulara contractului este din 17 septembrie 1996, anterior contractului de vânzare-cumpărare în discuţie, iar declaraţia soţului D.M., coproprietar conform aceluiaşi contract, este dată în 27 septembrie 1996, deci ulterior semnării actului.
De asemenea, mai susţine că hotărârea instanţei de apel este greşit şi sub aspectul ignorării de către aceasta a hotărârii prin care s-a consfinţit tranzacţia dintre pârâtul D.M. şi fosta sa soţie, urmare căreia nu a fost atribuit acestuia apartamentul nr. 70 din sector 3, hotărâre ce nu a fost anulată şi care dovedeşte calitatea lui de proprietar al altei locuinţe la data cumpărării apartamentului nr.3, etaj 2 din sector 1, în discuţie, situaţie ce se circumscrie dispoziţiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea absolută a actului conform art. 11 din aceeaşi lege.
Solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii principale şi a celei conexe.
Recursul este fondat pentru considerentele ce succed:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 iunie 1998 (deci, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, neaplicabilă în cauză) reclamanta A.P.E.E. a investit instanţa cu trei capete de cerere:
1) constatarea nulităţii titlului statului cu privire la imobilul situat în sector 1 ce a aparţinut părinţilor săi naţionalizat nelegal conform art. 1 din Decretul nr. 92/1950, deşi aceştia erau exceptaţi de la măsura naţionalizării conform art. II din acelaşi act normativ, întrucât tatăl său, A.I., era avocat-pensionar la data aplicării acestei măsuri, iar mama, A.L., casnică;
2) constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi pârâţii D.S.N.M. şi D.M., în calitate de cumpărători, privind apartamentul nr. 3, etaj 2 situat în sector 1 şi ca o consecinţă,
3) obligarea pârâţilor D. de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3, et. 2, situat la adresa menţionată.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 9 alin. (6) raportat la art. 11 din aceeaşi lege, aceste din urmă prevederi legale fiind invocate şi de municipiul Bucureşti prin acţiunea conexă.
Formulând acţiunea în revendicare, reclamanta a dedus judecăţii încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, solicitând restabilirea acestui drept încălcat prin aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950. În acest sens, reclamanta a invocat calitatea de avocat-pensionar (intelectual) a autorului său şi respectiv, casnică, a mamei sale şi dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950 privind exceptarea anumitor categorii de persoane de la naţionalizare.
Conform art. II din Decretul nr. 92/1950, aşa cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955 „nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu pot fi naţionalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor şi a pensionarilor proveniţi din muncitori, precum şi a funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi a celorlalţi pensionari, provenite din muncă".
În cauză, s-a dovedit cu actele de la dosarul nr. 11805/1998, că imobilul în litigiu a aparţinut autorilor reclamantei ce făceau parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în mod expres şi imperativ de la naţionalizare.
Încălcarea dispoziţiilor legale menţionate, respectiv ale art. II din Decretul nr. 92/1950, conferă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu emis cu încălcarea legii, nu poate fi considerat valabil ci, el este lovit de nulitate absolută.
Aşadar, cum statul nu poate invoca proprietatea asupra imobilului în baza unui titlu nul, nu se poate susţine că imobilul a fost deţinut de stat cu titlu.
De altfel, Decretul nr. 92/1950 era şi neconstituţional în raport chiar de Constituţia din anul 1948, atunci în vigoare, care prevedea în art. 8 că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială.
Nefiind preluat de către stat cu un titlu legal, imobilul în discuţie nu putea face obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâţii D. în baza Legii nr. 112/1995 întrucât acest act normativ permitea doar înstrăinarea de către stat a imobilelor intrate cu titlu în patrimoniul acestuia. Or, nevalabilitatea titlului de proprietar al statului-vânzător atrage şi nulitatea actului terţului dobânditor.
Deşi în prima hotărâre nr. 361 din 2 octombrie 2002, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile şi a anulat sentinţa primei instanţe nr. 1745 din 19 noiembrie 2001, instanţa a pornit de la raţionamentul potrivit căruia în rejudecarea pe fond urma să dea răspuns problemei dacă Statul în mod legal era sau nu proprietar, totuşi în Decizia nr. 1238 din 16 iunie 2004 pronunţată în rejudecare şi care formează obiectul prezentului recurs, aceasta nu se reflectă, aspect ce conferă acestei din urmă decizii un caracter contradictoriu, nelegal şi nefiind necesară administrarea de noi probe, urmează a fi modificată sub acest aspect.
Referitor la cel de al doilea capăt de cerere al acţiunii formulată de reclamantă (dar şi de Municipiul Bucureşti, prin acţiunea conexă) cu privire la constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti şi pârâţii D.S.N.M. şi D.M. şi pentru încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) raportat la art. 11 din Legea nr. 112/1995, se constată nelegalitatea deciziei atacate şi sub acest aspect.
Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 „chiraşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului".
Conform alin. (6) al aceluiaşi articol „fac excepţie de la prevederile alin. (1) chiriaşii titulari sau membrii familiei lor, soţ, soţie, copii minori, care au dobândit sau au înstrăinat o locuinţă proprietate personală după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu".
Art. 11 din aceeaşi lege prevede că „actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (6) şi de art. 10 sunt lovite de nulitate absolută".
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7536 din 19 martie 1992 de fostul Notariat al sectorului 3 Bucureşti, pârâtul D.M., în timpul căsătoriei cu prima soţie, D.D., cumpără de la părinţii acesteia, R.T. şi R.E., apartamentul nr. 70, situat în Bucureşti, sector 3, apartament ce i-a fost atribuit în deplină proprietate, prin sentinţa civilă nr. 2314 din 28 mai 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti care a declarat desfăcută această căsătorie, a încredinţat mamei pe minora S. şi a consfinţit tranzacţia soţilor cu privire la partaj, fostei soţii a pârâtului, atribuindu-se în proprietate alt imobil.
Ulterior, la data de 11 iunie 1994, pârâtul D.M. se căsătoreşte cu pârâta D.S.N.M., titulara contractului de închiriere a apartamentului nr. 3, etaj 2 din Bucureşti, sector 1, iar conform contractului nr. 145 din 23 septembrie 1996, cumpără acest apartament, în baza cererii înregistrată sub nr. 28425 din 21 august 1996 la SC H.N. SA.
În realizarea opţiunii prevăzută de art. 9 din Legea nr. 112/1995, privind cumpărarea acestui apartament, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (6) din aceeaşi lege, pârâta D.S.N.M. declară în faţa notarului public la data de 19 septembrie 1996 că nu deţine nici personal, nici soţul său şi nu a înstrăinat nici o locuinţă proprietate personală începând cu data de 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu (declaraţie autentificată sub nr. 2750 din 19 septembrie 1996 B.N.P. C.F.
Aceeaşi declaraţie, cu acelaşi conţinut, la acelaşi notar, în temeiul aceleiaşi opţiuni, dă şi pârâtul D.M., dar la data de 27 septembrie 2002, deci ulterior încheierii contractului nr. 145 din 23 septembrie 1996 (declaraţie autentificată sub nr. 2822 din 27 septembrie 1996, dosar nr. 5356/2002).
Or, aşa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 7536 din 19 martie 1992 de fostul Notariat de Stat sector 3 Bucureşti şi din sentinţa civilă nr. 2314 din 28 mai 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, pârâtul D.M. a dobândit cu titlu de proprietate de la R.T. şi E., apartamentul nr. 70 din sector 3.
Drept urmare, pârâtul mai deţinea o locuinţă proprietate personală dobândită după data de 1 ianuarie 1990 şi ca atare, ambii soţi erau exceptaţi de la prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol. Încheind, astfel, contractul de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 (în litigiu) în temeiul Legii nr. 112/1996, au intrat sub incidenţa art. 11 din aceeaşi lege, actul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută, fiind încheiat prin fraudarea şi a acestor dispoziţii ale legii.
La data de 6 noiembrie 2003 (în timpul acestui proces pornit de reclamanta A. la data de 24 iunie 1998) pârâta D.S.N.M. (reclamantă în dosarul nr. 12536/2003 al Judecătoriei sectorului 3) a chemat în judecată pe soţul său, D.M., ca reprezentant legal al fiicei minore D.S., pe fosta soţie a acestuia, S.D. şi pe părinţii acesteia R.T. şi R.E., iar prin sentinţa civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a admis acţiunea şi a constatat simulaţia contractului de vânzare-cumpărare nr. 7536 din 19 martie 1992, încheiat între R.T. şi E., în calitate de vânzători şi D.M., în calitate de cumpărător, în sensul că potrivit voinţei reale a părţilor, actul secret este contract de donaţie a apartamentului nr. 70 situat în sector 3 Bucureşti, încheiat între R.T. şi R.E. în calitate de donatori şi D.S., în calitate de donatară, prin reprezentant legal D.M.
Sentinţa civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti, în speţa de faţă, este nerelevantă întrucât ea nu este opozabilă nici reclamantei A. nici municipiului Bucureşti (reclamant în cererea conexă) care nu au avut calitatea de părţi în respectivul litigiu şi nici în contract. Acestora nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părţilor (în speţă, donaţia), ci numai situaţia juridică astfel cum rezultă din contractul public, aparent, în speţă, contractul autentificat sub nr. 7536 din 19 martie 1992 privind apartamentul nr. 70 din sector 3, deşi acesta nu corespunde realităţii, aşa cum rezultă din sentinţa menţionată. Sancţiunea specifică a simulaţiei este inopozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice reale care este consacrată prin contractul secret.
Această interpretare rezultă din dispoziţiile art. 1175 C. civ. care prevede „Actul secret care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane".
Întrucât prin simulaţie se ascunde existenţa unei anumite realităţi juridice, ar fi nedrept ca anumite persoane, străine de simulaţie, (cum este şi cazul în speţă) să suporte consecinţele unor operaţii pe care părţile le-au ascuns tocmai prin utilizarea simulaţiei.
În această situaţie, contractul de vânzare cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996 încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA şi pârâţii D.S.N.M. şi D.M., în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul nr. 3 de la etajul 2 al imobilului din sector 1 s-a încheiat cu încălcarea dispoziţiilor nr. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, art. 11 din aceeaşi lege sancţionând cu nulitatea actul astfel încheiat, întrucât la data încheierii actului, 23 septembrie 1996, D.M. era deja proprietarul apartamentului nr. 70 din sector 3, dobândit anterior în municipiul Bucureşti, respectiv prin contractul nr. 7536 din 19 martie 1992 şi care, ca efect declarativ al partajului, i-a revenit în proprietate prin sentinţa civilă nr. 2314 din 28 mai 1992 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti.
Prin urmare, aprecierea instanţei de apel în sensul că în raport de efectul declarativ al sentinţei nr. 1141 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3, pârâtul D.M. nu a fost niciodată proprietarul apartamentului situat în şos. C. nr. 9, ci fiica sa minoră, D.S., în calitate de donatară apare ca fiind greşită, căci această hotărâre nu este opozabilă reclamantei şi municipiului Bucureşti.
În altă ordine de idei, nu sunt lipsite de relevanţă şi anumite împrejurări de fapt care conduc la concluzia că pentru obţinerea apartamentului în discuţie, pârâţii şi-au propus, anume, să fraudeze atât dispoziţiile legale, cât şi interesul reclamantei care sesizase instanţa încă din anul 1998 pentru revendicarea bunului în calitate de moştenitoare a părinţilor săi.
În acest sens, este de observat că deşi cererea de cumpărare a apartamentului în litigiu trebuia să fie însoţită şi de opţiune prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, pârâtul D.M., coproprietar conform aceluiaşi contract, declară pe proprie răspundere de-abia la data de 27 septembrie 1996, la 4 zile după încheierea contractului, că nu are altă locuinţă dobândită după 1 ianuarie 1990. Declaraţia sa notarială autentificată sub nr. 2822 din 27 septembrie 1996 nu exista, aşadar, în momentul încheierii contractului şi care, dacă era depusă împreună cu declaraţia soţiei sale anterior, legal, contractul nu se putea încheia.
De altfel, nici declaraţia dată de soţia sa la 19 septembrie 1996, autentificată sub nr. 2750, în sensul că soţul său nu a dobândit altă locuinţă proprietate personală cu începere de la 1 ianuarie 1990, nu corespunde adevărului, căci, aşa cum s-a arătat, la acea dată, pârâtul era proprietarul apartamentului din şos. C. Bucureşti.
Aceeaşi semnificaţie care lasă loc îndoielii o are şi formularea la data de 6 noiembrie 2003, în timpul prezentei judecăţi şi la 11 ani după încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 7536 din 19 martie 1996 privind apartamentul din şos. C., a acţiunii referitor la care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1141 din 18 februarie 2004 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti.
De aceea, şi capătul al doilea din cererea reclamantei şi cel din acţiunea conexă sunt întemeiate şi urmează a se constata nulitatea absolută a contractului în discuţie.
Ca o consecinţă a constatării nulităţii absolute a acestui contract se constată a fi întemeiată şi cererea reclamantei privind revendicarea apartamentului nr. 3, et. 2 de la soţii D., în baza art. 480-481 C. civ.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă se priveşte ca fondat şi în baza art. 312 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., urmează a fi admis. Se va modifica în parte Decizia atacată în sensul că se va admite acţiunea reclamantei, aşa cum a fost completată şi precizată şi cererea conexă formulată de municipiul Bucureşti, prin primarul general, în conformitate cu considerentele şi dispozitivul prezentei decizii.
Se va menţine dispoziţia din Decizia atacată referitoare la respingerea cererii reconvenţionale formulată de soţii D.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., pârâţii intimaţi D. vor fi obligaţi la 4.000.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă reprezentând onorariu de avocat în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta A.P.E.E. împotriva deciziei nr. 1238 din 16 iunie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Admite atât acţiunea principală aşa cum a fost completată şi precizată formulată de reclamanta A.P.E.E., cât şi acţiunea conexă formulată de municipiul Bucureşti, prin primarul general şi în consecinţă:
Constată nelegalitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în sector 1 Bucureşti.
Constată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 145 din 23 septembrie 1996, încheiat între Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, în calitate de vânzător şi pârâţii D.S.N.M. şi D.M. în calitate de cumpărători, privind apartamentul din imobilul situat în Bucureşti.
Obligă pe pârâţii D.S.N.M. şi D.M. să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 3, etaj 2 din imobilul situat la adresa menţionată.
Menţine dispoziţia din Decizia atacată privind respingerea cererii reconvenţionale formulată de pârâţii D.S.N.M. şi D.M.
Obligă pe pârâţii-intimaţi D.S.N.M. şi D.M. la 4 milioane lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6187/2004. Civil. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6185/2004. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
