ICCJ. Decizia nr. 6235/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 432 din 27 martie 2002 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, a fost admisă acțiunea formulată de I.E.I. împotriva Consiliului General al Municipiului București, T.E., D.V.S. și M.E., dispunându-se obligarea acestora de a lăsa reclamantei în deplină proprietate spațiile ce dețin în imobilul situat în București.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că asupra imobilului în litigiu se dispută titlul de proprietate al reclamantei, derivând din cel al proprietarilor inițiali, defuncții săi părinți și cel al pârâților, persoane fizice, decurgând din titlul statului. Prin compararea acestor titluri, s-a stabilit că este preferabil cel al reclamantei, întrucât este mai vechi, în timp ce pârâții persoane fizice, cumpărători de bună credință, au dobândit imobilele de la un neproprietar.
Apelurile declarate de pârâți împotriva acestei sentințe au fost admite prin decizia nr. 101 din 20 februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost schimbată în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la respingerea excepțiilor autorității lucrului judecat și inadmisibilității.
S-a avut în vedere că pârâții sunt dobânditori de bună credință, cum de altfel a reținut și instanța de fond și că în conflictul de interese dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință, este preferat acesta din urmă, din rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței în drept, a cărui esență este exprimată prin adagiul error communis facit jus.
împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recursul de față, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că în mod greșit instanța de apel a aplicat prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în situația în care acțiunea a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Se susține de asemenea că în raport de prevederile art. 1895 C. civ. buna credință duce la dobândirea proprietății imobiliare, numai dacă sunt întrunite cerințele uzucapiunii de scurtă durată.
Cel de al doilea motiv de recurs vizează lipsa considerentelor pentru care acțiunea a fost respinsă și față de C.G.M.B., fără a se referi la partea din imobil care nu a fost vândută, fiind greșit respinsă acțiunea privind întregul imobil.
Recursul nu este întemeiat.
în primul rând se constată că ambele instanțe care s-au pronunțat în cauză, adoptând soluții diferite, au avut în vedere că pârâții, persoane fizice sunt cumpărători de bună credință.
Recursul de față vizează în principal inaplicabilitatea prevederilor, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în soluționarea acțiunii în revendicare inițiate la 20 decembrie 1999.
în raport de această dată, rezultă că în adevăr nu sunt incidente în speță prevederile legii speciale, în vigoare de la data de 14 februarie 2001, deoarece s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile.
Totuși, în raport de celelalte dispoziții existente în materie, referitoare la buna credință, soluția adoptată în apel este legală.
Și aceasta, pentru că prevederea legală din legea specială, nu constituie decât o preluare a unor principii de drept, consolidate din Codul civil, a căror aplicabilitate în speță este neîndoielnică.
Astfel, buna-credință, creație a jurisprudenței, a fost reglementată încă din anul 1865, în Codul civil, prin ale cărui dispoziții a fost definită buna credință și s-au stabilit condițiile în care produce efecte juridice.
în acest sens trebuie avute în vedere prevederile art. 1898 alin. (1) C. civ., potrivit căruia buna credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit bunul, avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea, ca și alin. (2) al aceluiași text conform căruia este destul ca buna credință să fi existat la momentul câștigării imobilului.
Rezultă din aceste dispoziții trăsăturile definitorii ale acestui important principiu ce guvernează raporturile de drept civil și limitele în care acționează.
în situația în care în speță nu se contestă buna credință a dobânditorilor, rezultă că soluția adoptată în apel este corectă, în raport de elementele de principiu și de drept redate.
Și cel de al doilea motiv de recurs nu este de primit pentru că așa numita "uitare" a instanței de a arăta considerentele pentru care acțiunea a fost respinsă și față de Municipiul București, în situația în care această parte nu a declarat recurs, iar eventualele motive de casare nu pot fi invocate de cealaltă parte.
De altfel, chiar recurenta confirmă că nu are calea contestării hotărârii față de celălalt pârât sau posibilitatea de a modifica acțiunea în recurs, solicitând retrocedarea spațiilor ce nu au fost vândute către chiriași, declarând și prin concluziile scrise că își rezervă calea acționării în instanță pe cale separată.
Față de cele arătate, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6234/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6237/2004. Civil → |
|---|
