ICCJ. Decizia nr. 6284/2004. Civil. Conflict de drepturi. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6284
Dosar nr. 6951/2004
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
La data de 21 iulie 2004 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat, potrivit prevederilor art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la momentul când hotărârea judecătorească atacată a devenit irevocabilă, comb. cu art. II alin. (3) din OUG nr. 58/2003, recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 633 din 14 mai 2003 a Tribunalului Tulcea, irevocabilă prin Decizia nr. 859 din 15 septembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa.
S-a susţinut că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a litigiului pe fond.
A fost ataşat dosarul cauzei, din examinarea căruia rezultă că la data de 18 aprilie 2003, un număr de 40 de persoane, procurori şi personal auxiliar în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Tulcea, au chemat în judecată pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, solicitând să se dispună obligarea acestora la plata sumelor reprezentând diferenţe între indemnizaţia cuvenită potrivit prevederilor legale în vigoare în această materie şi cea efectiv încasată pentru perioada 1 mai-31 octombrie 2000, actualizată în raport de indicele de inflaţie şi cu dobânzile legale.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că la calcularea salariilor lor a fost utilizată o valoare de referinţă intersectorială mai mică decât cea legală, care era de 1.140.800 lei, prevăzută prin art. 1 din OUG nr. 134/1999, comb. cu dispoziţiile Legii nr. 76/2000.
Prin sentinţa civilă nr. 633 din 14 mai 2003 a Tribunalului Tulcea s-a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Instanţa a reţinut în esenţă că potrivit prevederilor OUG nr. 134/1999, începând cu luna septembrie 1999 salarizarea personalului din organele autorităţii judecătoreşti, instanţe şi parchete, se face pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite iar potrivit Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000, începând cu luna mai 2000 valoarea de referinţă sectorială, aplicabilă pentru calculul salariilor magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate este de 1.140.800 lei faţă de 685.872 lei cât fusese anterior. În mod greşit însă pârâţii, în calitatea lor de ordonatori de credite, au luat în calcul această din urmă valoare, ceea ce atestă caracterul întemeiat al acţiunii.
Prin Decizia nr. 859/C din 15 septembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa s-a admis recursul declarat de pârâţi împotriva sentinţei, care a fost modificată în parte, în sensul respingerii capătului de cerere privind plata dobânzii legale, s-a reţinut că actualizarea sumelor datorate asigură acoperirea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi.
Prin recursul în anulare se susţine că aceste hotărâri sunt greşite întrucât instanţele nu au avut în vedere dispoziţiile art. II teza 1 din OUG nr. 83/2000, potrivit cărora acest act normativ „se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare". Or, cum suplimentarea bugetelor a avut loc în luna octombrie 2000, OUG nr. 83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000, astfel încât, pentru perioada anterioară, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Tulcea, ca ordonator secundar, s-au aflat în imposibilitate de a efectua plata diferenţei de indemnizaţie solicitată de reclamanţi.
La data de 6 octombrie 2004 intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, susţinând în esenţă că după data intrării în vigoare a OUG nr. 58/2003, 28 august 2003, când litigiul se afla în faza de judecată a recursului, atacarea cu recurs în anulare a hotărârii este inadmisibilă.
Examinând cu prioritate acest aspect, Înalta Curte reţine că excepţia formulată nu este întemeiată. Dispoziţiile art. 725 C. proc. civ., în forma dată prin OUG nr. 138/2000, se coroborează sub acest aspect cu prevederile art. II alin. (3) din OUG nr. 58/2003 şi conduc la concluzia că atacarea cu recurs în anulare a deciziei pronunţate în cauză era posibilă până la data de 28 august 2004.
Pe fondul litigiului, Înalta Curte reţine că recursul în anulare nu este întemeiat, nefiind întrunită nici una dintre ipotezele expres şi limitativ prevăzute de art. 330 alin. (2) C. proc. civ.: „încălcarea esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ori vădită netemeinicie."
Sub un prim aspect este de reţinut că, în materia ce face obiectul litigiului, actul normativ aplicabil este Legea nr. 76/2000, intrată în vigoare la data de 5 mai 2000.
Potrivit art. 12 alin. (4) din acest act normativ, începând cu luna în care legea se publică în „Monitorul Oficial" al României, valoarea de referinţă universală utilizată pentru determinarea valorii de referinţă sectorială şi respectiv a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică se stabileşte la 1.140.800 lei.
Pe de altă parte, art. 1 din OUG nr. 134/1999 stabileşte că începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, reglementată de Legea nr. 50/1996, este egală cu valoarea de referinţă sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoanele care ocupă funcţii de demnitate publică.
Rezultă aşadar că instanţele au avut în vedere, la rezolvarea litigiului, actele normative aplicabile materiei în momentul respectiv, pe care le-au interpretat corect, astfel că susţinerile din recursul în anulare nu au nici un temei.
Sub un al doilea aspect, invocarea ca „argument" pentru neaplicarea legii a nesuplimentării bugetului de stat pe anul 2000 este principial greşită. Ordonatorul principal de credite nu a urmat prevederile art. 12 din Legea nr. 76/2000 în vederea asigurării sumelor necesare pentru plata salariilor iar această lipsă de diligenţă nu poate fi opusă reclamanţilor.
În consecinţă, cum hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi temeinice, recursul în anulare urmează a fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 3303 alin. (1) comb. cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr. 859 C din 15 septembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa şi a sentinţei civile nr. 633 din 14 mai 2003 a Tribunalului Tulcea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6280/2004. Civil. Conflict de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 6301/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
