ICCJ. Decizia nr. 6395/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 28 ianuarie 1998, completată și precizată ulterior, reclamanta O.R.I. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și RA A.P.P.S. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului situat în București, în suprafață de 7250 mp și să fie obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de A.Ș.D. conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 37475 din 14 noiembrie 1936 de fostul Tribunal Ilfov, Secția notariat. Potrivit certificatului de moștenitor nr.1654/1980 eliberat de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 București, reclamanta este singura moștenitoare a cumpărătoarei. A susținut reclamanta în acțiune că "în anii regimului comunist terenul a fost abuziv preluat de stat, fără bază legală, pentru a crea o zonă de siguranță în acel cartier al Bucureștiului".
Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 6741 din 7 mai 1998, a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pe pârâți să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 7250 mp situat în București, B-dul M.E., fosta stradă M., colț cu Prelungirea R.B., fostă str. P.
Sentința a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2612 din 12 septembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, decizie prin care s-a constatat că apelul pârâtei RA A.P.P.S. a fost promovat tardiv.
La data de 18 iunie 1998, pârâta RA A.P.P.S. a formulat cerere de revizuire a sentinței civile nr. 6741 din 7 mai 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, invocând în drept prevederile art. 322 alin. (1), pct. 2, 5 și 6 C. proc. civ.
în motivarea cererii de revizuire s-a susținut că terenul revendicat de reclamantă a intrat cu titlu în proprietatea statului, respectiv prin decizia nr. 60119/1938 a fostului Minister al Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, bunul fiind expropriat pentru lucrări de utilitate publică. înscrisul a fost reținut cu rea-credință de către reclamantă, iar reprezentanții celor două pârâte nu au depus diligențe pentru a asigura apărarea cauzei.
După un prim ciclu procesual, Judecătoria sectorului 1 București, Prin sentința nr. 712 din 18 ianuarie 2001, a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire cu motivarea că în cauză nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 322 alin. (1), pct. 2, 5 și 6 C. proc. civ.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 2415/A din 6 septembrie 2001, a admis apelul revizuientei, a schimbat în tot sentința atacată, a admis cererea de revizuire, a modificat în totalitate sentința civilă nr. 6741 din 7 mai 1998 a Judecătoriei sectorului 1 București și, în fond, a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a motivat că RA A.P.P.S., în calitate de reprezentantă a statului, a fost apărată în procesul de fond cu viclenie de consilierul său juridic, în speță fiind incidente dispozițiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ. în ceea ce privește fondul pricinii, instanța de apel a reținut că terenul a fost expropriat cu o justă și prealabilă despăgubire, astfel încât bunul a trecut în mod valabil în proprietatea publică a statului încă din anul 1938.
Soluția de admitere a cererii de revizuire a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 492 din 15 februarie 2002, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.R.I.
împotriva hotărârilor pronunțate în revizuire de instanțele de apel și de recurs, la data de 10 februarie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a susținut că hotărârile atacate au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, fiind, totodată și vădit netemeinice.
într-un prim motiv al recursului în anulare s-a afirmat că în cauză nu sunt întrunite condițiunile cerute de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. din moment ce la termenul la care s-au pus concluzii pe fond consilierul juridic al revizuientei a fost prezent, a pus concluzii și a cerut amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise, care au fost înregistrate la data de 6 mai 1998. Nici apărarea cu viclenie nu poate fi reținută, deoarece aceasta constă în manopere dolosive care să fi determinat, în mod evident, pierderea procesului.
într-un al doilea motiv de casare s-a susținut neîntrunirea cerințelor prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. referitoare la faptul că instanța de fond nu s-ar fi pronunțat cu privire la cererea de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei. Admiterea unei acțiuni în revendicare se întemeiază implicit pe constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului, fără a fi necesară formularea unui capăt destinat de cerere în acest sens.
într-un ultim motiv al recursului în anulare s-a afirmat că cererea de revizuire nu putea fi primită nici în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. întrucât înscrisurile invocate de revizuientă, respectiv decizia nr. 60119/1938 a fostului Minister al Lucrărilor Publice și Comunicațiilor și adresa nr. 2295 din 20 martie 1998 a Direcției de Evidență a Populației nu au fost reținute de partea potrivnică, iar nedepunerea lor nu s-a datorat unei împrejurări mai presus de voința părților.
S-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor date în recurs și în apel și menținerea sentinței prin care s-a respins cererea de revizuire.
Recursul în anulare nu este fondat.
Reclamanta O.R.I. a investit la data de 28 ianuarie 1998 Judecătoria sectorului 1 București (dosar nr. 1526/1998) cu o acțiune în revendicarea terenului în suprafață de 7250 mp, situat în București, chemând în judecată numai pe pârâtul Consiliul General al Municipiului București, cu afirmația că nemișcătorul care a fost dobândit în proprietate de antecesoarea reclamantei, ar fi fost preluat de stat fără o bază legală, în timpul regimului comunist, pentru a se crea o zonă de siguranță a cartierului unde este situat bunul.
După ce s-a administrat proba cu înscrisurile furnizate de reclamantă și s-a efectuat o expertiză tehnică de identificare a terenului, cauza s-a judecat în fond la data de 12 martie 1998 (încheierea din dosarul amintit), fiind amânată pronunțarea la data de 19 martie 1998. La această din urmă dată, instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a se solicita de la pârâtul Consiliul General al Municipiului București relații cu privire la situația juridică a terenului, acordându-se termen în acest sens la data de 30 aprilie 1998.
La termenul din 30 aprilie 1998 reclamanta O.R.I. a formulat o cerere completatoare prin care a chemat în judecată în calitate de pârâtă și pe RA A.P.P.S. cu motivarea că terenul revendicat face parte dintr-un teren mai mare, în suprafață de 62.000 mp și care se află în administrarea acestei regii autonome în baza H.G.R. nr. 639 din 18 august 1995, republicată în anul 1996.
Potrivit încheierii de ședință din 30 aprilie 1998 (dosar nr.1526/1998 al Judecătoriei sectorului 1), după ce reclamanta a depus completarea de acțiune "RA A.P.P.S. prin consilier juridic C.I. este prezentă în sală. Apărătorul pârâtei RA A.P.P.S. depune delegația și actele". Conform aceleiași încheieri, cauza s-a judecat din nou în fond, consilierul juridic al RA A.P.P.S. "lasă la aprecierea instanței soluția" și a cerut termen de pronunțare pentru a depune note scrise.
Prin notele scrise depuse de RA A.P.P.S. la data de 6 mai 1998 sub semnătura aceluiași consilier juridic C.I. s-a afirmat "că nu se cunoaște temeiul juridic al trecerii în proprietatea statului a terenului revendicat prin acțiune" și s-a solicitat doar pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice.
După ce Judecătoria sectorului 1 București a admis acțiunea în revendicare, la data de 2 iunie 1998, consilierul juridic C.I. a întocmit o notă către directorul general al regiei în care a arătat printre altele, că "având în vedere practica judiciară în materia revendicării terenurilor, faptul că Statul Român nu are titlu cu privire la terenul în cauză și faptul că acest teren este liber de construcții, atacarea hotărârii judecătorești cu apel face puțin probabil ca această hotărâre judecătorească să fie desființată". în finalul notei adresată conducerii regiei, consilierul juridic C.I. arată că "față de această situație, vă rugăm să dispuneți dacă nu se face apel și, în acest caz, să semnați prezenta notă" (dosarul amintit).
Inițial, directorul general al regiei autonome a semnat nota întocmită de consilierul juridic, dar ulterior, aflând situația juridică a terenului, a dispus apelarea sentinței de retrocedare a terenului, apel, care, însă, a fost respins ca tardiv prin decizia nr. 2612 din 12 septembrie 2000 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă.
în realitate, cu referire la terenul revendicat de reclamantă se constată că prin Deciziunea nr. 60110 din 19 iulie 1938 emisă de fostul Minister al Lucrărilor Publice și al Comunicațiilor, în aplicarea înaltului Decret Legal nr. 2030 din 11 iulie 1933, prin care lucrările de asanare a Lacului Floreasca au fost declarate de utilitate publică, bunul, alături de alte terenuri învecinate, a fost expropriat din proprietatea lui A.D., autoarea reclamantei, care prin Hotărârea nr. 618/1937 a aceluiași minister, a primit o justă și prealabilă despăgubire, ca echivalent al nemișcătorului declarat de utilitate publică (înscrisurile de la dosarul nr. 1500/1999, Tribunalul București).
Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare se poate cere dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă sau consiliu judiciar nu au fost apărați de loc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere.
Conform doctrinei, cea de a doua ipoteză a textului citat este incidentă în cazul apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. în această situație, reprezentanții sau apărătorii părții respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credință, împrejurare care a condus la pierderea procesului.
Deși uzual prin viclenie se înțelege șiretenie, falsitate, ipocrizie, fățărnicie etc., în drept, viclenia presupune întreprinderea de acte frauduloase cu intenția de a facilita obținerea unui beneficiu nemeritat ori ilegal de către o persoană și, implicit, de a o vătăma patrimonial pe alta.
în speță, deși reclamanta, inițial, a chemat în judecată în calitate de pârât pe Consiliul General al Municipiului București; după repunerea pe rol a cauzei, a cerut introducerea în proces, în aceeași calitate, a societății care avea în administrare terenul statului, respectiv RA A.P.P.S., adică a persoanei juridice care stăpânea efectiv bunul. La termenul sorocit după repunerea pe rol, cu toate că această din urmă regie nu a fost citată în cauză, presupunându-se, deci, că nu avea cunoștință de proces, s-a prezentat totuși în numele ei consilierul juridic C.I. cu împuternicire scrisă, pregătită din timp, în care erau menționate numărul de dosar și instanța, deși litigiul se găsea la termenul la care reclamanta tocmai a cerut introducerea în cauză a regiei.
Prezența consilierului juridic C.I. cu delegație de reprezentare a regiei autonome pentru dosarul respectiv, în condițiile în care în acel moment reclamanta a cerut chemarea regiei în judecată, nu a putut fi întâmplătoare, aceasta demonstrând existența unei conivențe, de natura dolului contractual, între reclamantă și consilierul juridic al regiei autonome.
Da actele de viclenie ale consilierului juridic C.I. nu s-au oprit aici. Astfel, după dezbaterea orală a procesului, consilierul juridic a cerut amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise, creând astfel impresia ori aparența unei documentări în privința procesului în scopul de a fi cât mai persuasiv în fața instanței. în realitate, din lectura concluziilor scrise, rezultă că reprezentantul regiei a negat dreptul statului asupra bunului, deși printr-o simplă documentare ori informare trebuia să cunoască că nemișcătorul a fost expropriat în condiții de deplină legalitate, într-o perioadă în care capitala a fost supusă unui proces de sistematizare, urbanizare și modernizare care nu a avut nimic comun cu abuzurile comise în timpul regimului comunist asupra proprietarilor de imobile.
Desigur că reprezentantului regiei pârâte, ca oricărui reprezentant judiciar, trebuie să i se recunoască o anumită libertate de acțiune, dar o atare libertate se cuvine să cunoască o limită: nu se poate admite consilierului juridic să compromită patrimonial tocmai pe cel care l-a angajat să-l apere prin comiterea de acte viclene. Dovada în acest sens o constituie nota întocmită de consilierul juridic la 2 iunie 1998 și adresată conducerii regiei, în care a prezentat date nereale cu referire la situația juridică a terenului în scopul de a determina neapelarea sentinței și, implicit, pentru ca reclamanta să beneficieze în mod nelegitim de un bun pe care nu îl putea moșteni de la autoarea sa.
Față de cele ce preced, se observă că prin respectarea textului citat instanțele de apel și de recurs au admis cererea de revizuire și având în vedere această constatare, care face inutilă cercetarea și a celorlalte motive ale recursului în anulare, atare recurs a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6515/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6463/2004. Civil → |
|---|
