ICCJ. Decizia nr. 6469/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 18 februarie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la momentul când hotărârile judecătorești atacate au rămas irevocabile - recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 380 din 13 decembrie 2002 a Tribunalului Neamț și a deciziei civile nr. 334 din 17 martie 2003 a Curții de Apel Bacău.
S-a susținut că aceste hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a litigiului pe fond.
A fost atașat dosarul cauzei, din examinarea căruia rezultă următoarele:
La data de 14 noiembrie 2002, reclamanții N.M., și alte 75 de persoane, procurori și personal auxiliar de specialitate în cadrul unor parchete de pe lângă instanțe din județul Neamț, au chemat în judecată Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamț și Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea lor de ordonatori de credite, solicitând să se dispună obligarea pârâților la plata diferențelor de salarii între ceea ce li se cuvenea și sumele încasate efectiv pe perioada mai-octombrie 2000, în raport de valoarea de referință sectorială și coeficientul de ierarhizare stabilite prin Legea nr. 76/2000, reactualizate la zi; s-a cerut de asemenea ca pârâții să fie obligați la plata diferențelor salariale de la 1 ianuarie 2002 la zi, cu același titlu, potrivit dispozițiilor Legii nr. 216/2001.
în motivarea cererii reclamanții au arătat că prin O.U.G. nr. 134/1999, apărută prin Legea nr. 714/2001 s-a modificat Legea nr. 50/1996 privind salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se că valoarea coeficientului de ierarhizare a salariului de bază este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 145/1998 referitoare la indemnizațiile pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.
în raport de prevederile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 și art. 13 alin. (1) din Legea nr. 216/2001, valoarea de referință sectorială, ca bază de calcul a drepturilor bănești cuvenite magistraților și personalului auxiliar de specialitate a fost de 1.140.800 lei pentru perioada mai-octombrie 2000 și apoi de 1.636.520 lei cu începere de la 1 ianuarie 2002. Cu toate acestea, pârâții au folosit ca bază de calcul, în mod nejustificat, valori mai mici, prejudiciindu-i pe reclamanți cu diferențele salariale pretinse prin acțiune.
Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii ca nefondată, cu motivarea că la calculul drepturilor salariale au fost respectate dispozițiile legale aplicabile fiecărei perioade; ei au formulat și cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice pentru ca în ipoteza admiterii acțiunii să fie obligat la plata sumelor pretinse.
Chematul în garanție, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive întrucât raporturi de muncă nu au existat decât între reclamanți și pârâte.
Prin sentința civilă nr. 380 din 13 decembrie 2002, Tribunalul Neamț a admis în parte acțiunea în sensul că pârâții au fost obligați să plătească diferențele salariale, cu aplicarea coeficientului de inflație, defalcat pe fiecare lună, până la data executării.
Cererea a fost respinsă ca neîntemeiată în privința reclamanților D.R., ș.a. pentru lipsa calității procesuale active.
Cererea de chemare în garanție a fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive.
Instanța de fond a reținut în esență că Ministerul Public și-a fundamentat pe un calcul eronat bugetul pentru indemnizațiile magistraților și salariile personalului auxiliar, rezultând o serie de diferențe cu care aceștia au fost prejudiciați.
Sentința instanței de fond a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 334 din 17 martie 2003 a Curții de Apel Bacău care a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți.
Prin recursul în anulare s-a susținut că hotărârile sunt greșite întrucât nu s-a ținut seama de dispozițiile art. II teza 1 din O.U.G. nr. 83/2000, potrivit cărora prevederile acestui act normativ "se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare".
Pe de altă parte, O.U.G. nr. 83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000 astfel că pentru perioada anterioară pârâții, în calitatea lor de ordonatori de credite, nici nu dispuneau de fondurile necesare pentru plata diferențelor de indemnizație.
Examinând actele și lucrările dosarului, înalta Curte reține, ca un aspect preliminar în care nu influențează fondul cauzei, situația paradoxală (curmată pentru viitor prin O.U.G. nr. 58/2003) ce a permis ca Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție să fie și parte (pârât) și unic titular al unei căi extraordinare de atac, recursul în anulare, pe care o folosește pentru a ataca hotărâri judecătorești irevocabile ce-i sunt defavorabile. Dincolo însă de această problemă, pe fondul cauzei, recursul în anulare este neîntemeiat. Nu numai că nu există o "încălcare esențială a legii ce a condus la soluționarea greșită a cauzei pe fond" ci, dimpotrivă, instanțele au rezolvat corect principalele probleme de drept deduse judecății.
Astfel, s-a stabilit că actele normative incidente în cauză, O.U.G. nr. 134/1999 (aprobată prin Legea nr. 714/2001), O.U.G. nr. 83/2000, Legile nr. 76/2000 și nr. 216/2001 conferă reclamanților drepturile bănești pretinse prin acțiune. Este de asemenea cert că pârâții au folosit ca bază de calcul, în mod nejustificat, valori mai mici decât cele legale, prejudiciindu-i pe reclamanți cu diferențele salariale pretinse.
în fine, pârâtul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu și-a îndeplinit obligația de diligență, consacrată expres prin legile anuale ale bugetului de stat, de a stărui pentru asigurarea fondurilor necesare și eventuala lor suplimentare, împrejurare care nu poate fi opusă reclamanților.
Așa fiind, cum hotărârile sunt legale și temeinice, recursul în anulare a fost respins ca nefondat conform prevederilor art. 3303alin. (1) combinat cu art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6463/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6485/2004. Civil → |
|---|
