ICCJ. Decizia nr. 6463/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 27 august 2003 Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat, în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la acel moment, recurs în anulare împotriva deciziei civile nr. 1153 din 14 octombrie 2002 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, susținându-se că aceasta a încălcat esențial legea, ceea ce a condus la soluționarea greșită a cauzei pe fond și este și vădit netemeinică.
A fost atașat dosarul cauzei, din care rezultă că prin acțiunea înregistrată la 9 octombrie 2000 la Judecătoria Oradea, ulterior precizată, reclamantul C.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții V.P., V.A., Comisia locală de fond funciar Nojorid și respectiv județeană Bihor, să se constate nulitatea absolută a certificatului de moștenitor nr. 13 din 20 ianuarie 1998, să se dispună rectificarea situației din cartea funciară, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris sub nr. B1, B2, B2 și anularea înscrisurilor de intabulare nr. 1667 din 14 noiembrie 1997 și nr. 4495 din 3 martie 1998, iar după sistarea colii cărții funciare nr. 1797 Nojorid cu nr.top 1478/4, să se reînscrie imobilul în coala inițială nr. 533.
S-a mai solicitat constatarea nulității absolute parțiale a titlului de proprietate nr. 496 din 30 septembrie 1994, emis autorilor părților, reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața în litigiu și eliberarea titlului de proprietate pe numele reclamantului.
în motivarea acțiunii s-a arătat că autorii reclamantului au dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1937, suprafața de teren în litigiu, pe care au folosit-o până la colectivizare iar pârâții nu au nici un drept cu privire la acest imobil.
Prin întâmpinare pârâții persoane fizice au solicitat respingerea acțiunii întrucât terenul respectiv a aparținut antecesorilor lor, după cum rezultă din cartea funciară iar actul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant nu este valid, nefiind înscris în cartea funciară, așa cum cereau imperativ dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, în vigoare la acel moment.
Prin sentința civilă nr. 9163 din 9 octombrie 2001, Judecătoria Oradea a respins acțiunea, reținând în principal, pe de o parte, că actul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant a fost încheiat cu nesocotirea dispozițiilor legale imperative privind forma ad validitatem a contractului iar pe de altă parte că în cererea formulată la 27 aprilie 1991 acesta nu a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața în litigiu.
Tribunalul Bihor, prin decizia civilă nr. 486 din 20 mai 2002 a respins ca nefondat apelul reclamantului, apreciind că nu se impune anularea certificatului de moștenitor și a titlului de proprietate emise pârâților iar cât privește neconcordanțele dintre numerele topografice și cele ale parcelelor acest aspect a fost lămurit prin depunerea schiței de orientare, vizată de PCOT Bihor, potrivit căreia titlul a fost eliberat la o scară diferită de cea folosită de birourile de carte funciară.
A mai reținut tribunalul că depoziția martorului C.T., propus de reclamant, este nerelevantă și în contradicție cu înscrisurile existente la dosarul cauzei.
Prin decizia civilă nr. 1153 din 14 octombrie 2002, Curtea de Apel Oradea a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia tribunalului, pe care a schimbat-o în totalitate în sensul că a admis pe fond acțiunea.
Curtea de apel a reținut în esență că deși contractul încheiat de reclamant nu îndeplinește condițiile cerute de art. 1171 C. civ., acesta este valabil ca înscris sub semnătură privată, astfel încât devin incidente dispozițiile art. 11 din Legea nr. 18/1991 referitoare la admisibilitatea probei testimoniale.
Prin recursul în anulare se susține că această ultimă hotărâre este greșită, fiind încălcate mai multe dispoziții legale și apreciindu-se în mod eronat probatoriile administrate, ceea ce a condus la o soluție, admiterea acțiunii, fără justificare în drept.
Intimatul reclamant C.I. și intimata pârâtă Comisia de fond funciar Nojorid au solicitat respingerea recursului în anulare, susținând că decizia pronunțată în recurs este legală și temeinică.
Examinând cauza în raport de probatoriile administrate și de susținerile părților, înalta Curte reține că recursul în anulare este întemeiat, decizia pronunțată în recurs fiind esențialmente greșită sub mai multe aspecte în sensul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare invocat de reclamant în susținerea cererii și apreciat de instanța de recurs ca fiind valabil ca înscris sub semnătură privată, deși a fost redactat de avocat, nu îndeplinește condițiile stipulate expres și imperativ de legea avocațială în vigoare la acel moment, în sensul că redactorul nu a ștampilat actul și nu a certificat identitatea părților ori a martorilor prezenți, deși formularul tipizat avea rubricile necesare (dosar fond). Mai mult, din examinarea înscrisului rezultă că acesta nu poartă specimenul de semnătură al cumpărătoarei ci face doar mențiunea "soție C.A." în dreptul rubricii respective.
Este reală împrejurarea că dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 nu intraseră în vigoare la data respectivă, aceasta petrecându-se ulterior, prin efectul Decretului nr. 241/1947, însă instanța de recurs ar fi trebuit să aibă în vedere dispozițiile imperative ale art. 1 C. civ., precum și principiile în materie, în sensul că la acea epocă pe teritoriul Transilvaniei operau Codul civil austriac și legislația maghiară. Or, potrivit acelor reglementări, o convenție a părților nu era translativă de proprietate, strămutarea dreptului efectuându-se numai prin intabulare; în acest sistem publicitatea este deci atributivă de proprietate.
Tot astfel, în doctrină s-a arătat în mod constant că pentru transferul proprietății prin contract, referitoare la imobile, nu este suficientă formalitatea schimbării faptice a posesiunii, adică tradițiunea, ci este necesar ca proprietatea în favoarea achizitorului de drept să fie înscrisă în cartea funciară.
Așadar, în mod corect au apreciat atât instanța de fond cât și cea de apel că dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu nu a intrat niciodată în patrimoniul antecesoarei reclamantului. Actul de care acesta se prevalează nu poate fi considerat valid ca înscris sub semnătură privată de vreme ce, așa cum s-a arătat, el nu a fost semnat de persoana cumpărătoare, pentru a putea fi coroborat și cu alte mijloace de probă, în condițiile stipulate de art. 11 din Legea nr. 18/1991.
Pe de altă parte, reclamantul nu a probat împrejurarea că ar fi solicitat reconstituirea dreptului său cu privire la imobilul litigios și nici că ar fi contestat vreodată adeverința eliberată de comisia locală de fond funciar.
Tot astfel, instanța de recurs a ignorat împrejurarea că deși titlul de proprietate le-a fost eliberat pârâților în anul 1994 și a fost intabulat în CF în anul 1997, reclamantul și-a formulat cererea abia în anul 2000, încălcând astfel dispozițiile art. 51 și urm. din Legea nr. 18/1991.
Așa fiind, cum titlul de proprietate contestat a fost emis autorilor pârâților persoane fizice cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 18/1991, în mod nelegal și printr-o eronată apreciere a probatoriului cauzei instanța de recurs a dispus anularea sa parțială.
în consecință, înalta Curte a admis recursul în anulare în temeiul prevederilor art. 3303alin. (1) comb. cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a casat decizia Curții de Apel Oradea și pe fond a fost respins recursul reclamantului ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6395/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6469/2004. Civil → |
|---|
