ICCJ. Decizia nr. 6429/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 14 martie 1997, reclamanta R.I. a solicitat instanței în contradictoriu cu SC A. SA și Consiliul General al Municipiului București, obligarea pârâților de a-i lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul din strada G., preluat fără titlu în proprietatea statului.
Ulterior, la 24 iunie 1998, reclamanta și-a precizat acțiunea solicitând anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de SC A. SA cu T.I., ș.a., care au fost chemați în judecată în calitate de pârâți pentru a fi obligați să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu.
Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 4577 din 24 martie 1999 respingând excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii, a admis acțiunea, a constatat greșita aplicare a Decretului nr. 92/1950 cu privire la imobilul din București, strada G. faptul că reclamanta este proprietara imobilului, precum și nulitatea absolută parțială a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2154 din 17 ianuarie 1997, nr. 1356 din 10 decembrie 1996, nr. 1783 din 24 decembrie 1996 și nr. 972/1996, cu privire la punctul 5 din acestea.
Prin decizia nr. 789/A din 15 martie 2000, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelul declarat de pârâții persoane fizice, a desființat sentința și a reținut cauza spre soluționare, în raport cu dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., avându-se în vedere valoarea imobilului.
Același tribunal, prin sentința nr. 681 din 7 iunie 2000, a respins excepțiile inadmisibilității acțiunii și prescripției dreptului la acțiune, a admis acțiunea astfel cum a fost completată și a constatat că reclamanta este proprietara imobilului din București strada G.
Totodată, a constatat și nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de SC A. SA cu pârâții persoane fizice, pe care i-a obligat să-i lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul revendicat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu, proprietatea bunicilor reclamantei, a fost preluat de stat fără titlu valabil, prin aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950, în condițiile în care aceștia erau exceptați de la naționalizare, fiind intelectuali profesioniști.
Ca atare, statul nefiind proprietarul imobilului nu-l putea înstrăina pârâților persoane fizice, cu atât mai mult cu cât, anterior încheierii contractelor, reclamanta a notificat intenția de restituire în natură a imobilului.
Prin decizia nr. 698A din 13 noiembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, luând în examinare numai critica vizând încălcarea dispozițiilor referitoare la citarea pârâtei T.V., a admis apelurile pârâților persoane fizice și a desființat sentința, trimițând cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de fond.
Prin aceeași decizie s-a respins ca inadmisibil apelul declarat de Municipiul București, reprezentat de Primarul General, cu motivarea că a fost formulat de o persoană fără calitate procesuală întrucât la fond, calitatea de pârât a avut-o Consiliul General al Municipiului București.
Curtea Supremă de Justiție, Secția civilă, prin decizia nr. 42 din 16 ianuarie 2002, a admis recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și N.V., continuat de N.L.A., N.A. și T.I., precum și de T.V., E.M. și E.L. împotriva deciziei pronunțată în apel, pe care a casat-o și a dispus trimiterea cauzei la aceeași instanță în vederea rejudecării apelurilor.
S-a reținut în esență că în mod greșit a fost respins ca inadmisibil apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General în condițiile în care, potrivit art. 42 alin. (2) din Legea nr. 69/1991 și art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998, acesta putea să exercite căile de atac.
în rejudecare după casarea cu trimitere, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 430 A din 4 noiembrie 2002, a respins ca nefondate apelurile declarate de pârâții N.L., N.A., T.I., E.M., E.L. și Municipiul București, prin Primarul General.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că preluarea imobilului în litigiu, s-a făcut abuziv, cu încălcarea Decretului nr. 92/1950, întrucât C.A. și C.C., autorii reclamantei, erau exceptați de la naționalizare, preluare în raport cu care nu este fondată nici critica vizând greșita constatare a nulității contractelor de vânzare cumpărare, cu atât mai mult cu cât reclamanta a notificat comisiei, în condițiile Legii nr. 112/1995, intenția de a i se restitui imobilul în natură.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâții N.L.A., N.A. și T.I. (calea de atac exercitată de acesta din urmă fiind ulterior însușită de moștenitorul G.O.E.) precum și pârâții T.V., E.M. și E.L.
Recurenții, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 2, 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. susțin în esență că decizia instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii și este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii, după cum urmează:
- au fost încălcate dispozițiile legale privind citarea și comunicarea actelor de procedură în ceea ce o privește pe pârâta T.V..
- hotărârea a fost pronunțată de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea în fond a pricinii.
- în mod greșit s-a reținut că naționalizarea imobilului a fost abuzivă, întrucât bunicii reclamantei nu făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de lege, fiind moșieri.
- vânzarea apartamentelor din imobilul revendicat, în care pârâții, persoane fizice locuiau în calitate de chiriași, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 neputând fi pusă la îndoială buna credință a dobânditorilor, în condițiile în care atât cererea adresată Comisiei cât și acțiunea în justiție au fost formulate după încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.
Recursurile sunt fondate.
Referitor la motivul de casare ce vizează greșita constatare a nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de recurenți cu SC A. SA;
în conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună credință al bunului său imobil, atât practica cât și doctrina nu au înțeles să recunoască, în toate cazurile, eficiența principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest guam ipse habet.
Astfel, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună credință, a fost impusă, în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu, de preocupare pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice.
S-a considerat, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate și de justiție: buna credință a cumpărătorului.
Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat suport în rațiuni de ordin pragmatic concretizate în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență, este exprimată în adagiul error communis facit jus.
în speță, deși au reținut corect că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, instanțele nu au dat eficiență acestui principiu care ar fi trebuit aplicat în favoarea pârâților, posesori ce au dobândit cu titlu oneros apartamentele în litigiu, de la un proprietar aparent, fiind de bună credință și împărtășind o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.
Astfel, cum acțiunea în revendicare a fost formulată de reclamantă la 14 martie 1997, la data încheierii celor patru contracte de vânzare-cumpărare ( 10decembrie 1996, 24 decembrie 1996 și respectiv 17 ianuarie 1997) statul avea aparența că este proprietarul bunului, ce figura în anexa Decretului nr. 92/1950.
De asemenea, o lege specială permitea cumpărarea de către chiriași a apartamentelor în condițiile strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995 și nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparențe de legalitate a titlului statului nu fusese pronunțată, acțiunea reclamantei în contradictoriu cu SC A. SA și Consiliul General al Municipiului București, fiind promovată ulterior încheierii acestor contracte.
Ca atare, prin nici o probă reclamanta nu a reușit să răstoarne prezumția de bună credință a posesorilor-pârâți.
în ceea ce privește cererea adresată de reclamantă comisiei instituită în baza Legii nr. 112/1995, formulată la 18 iunie 1996, la care instanța de apel face trimitere, aceasta este explicită în sensul de a se solicita despăgubiri pentru imobilul din strada G., făcându-se precizarea comunicării ulterioare a contului în care vor fi virate sumele primite cu acest titlu.
în concluzie, fiind întrunite cerințele teoriei proprietarului aparent, efectul imediat trebuie să fie acela al respingerii acțiunii în revendicare formulată de moștenitoarea adevăraților proprietari împotriva posesorilor dobânditori de la proprietarul aparent.
Celelalte susțineri ale recurenților sunt nefondate.
Astfel, așa cum s-a mai arătat, în mod corect instanțele au reținut că imobilul a fost trecut abuziv în proprietatea statului, în condițiile în care C.C. și soțul acesteia C.A., se încadrau în categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare, potrivit dispozițiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, fiind casnică și respectiv redactor, așa cum rezultă cu prisosință din probele aflate în cauză.
Nu sunt întemeiate nici criticile referitoare la lipsa de procedură cu recurenta pârâtă T.V., întrucât citațiile înaintate acesteia au fost corect completate și comunicate conform art. 92 alin. (2) C. proc. civ., precum și cele referitoare la pronunțarea hotărârii de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, în condițiile în care, cauza a fost repusă pe rol pentru discutarea unor excepții de fond, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare în raport de dispozițiile art. 2 din Legea nr. 213/1998 și ale art. 1890 C. civ.
Față de cele ce preced, ambele recursuri au fost admise, a fost casată decizia atacată, precum și sentința tribunalului, cu consecința respingerii acțiunii.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6465/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6588/2004. Civil → |
|---|
