ICCJ. Decizia nr. 6686/2004. Civil
| Comentarii |
|
1. La 23 septembrie 2002 s-a înregistrat acțiunea în daune, motivată pe baza art. 504-506 C. proc. pen., întemeiată pe decizia penală nr. 2380 din 13 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, prin care s-a constatat, irevocabil, eroarea judiciară săvârșită contra reclamantului C.I.
Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 69 din 11 februarie 2003 a respins această acțiune ca fiind tardivă, adică introdusă peste termenul de 1 an prev. de art. 505 C. proc. pen., iar, Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 350 din 4 septembrie 2003, a respins apelul reclamantului ca nefondat, reținând, în esență, că:
- termenul de un an se calculează în raport de data rămânerii definitive a sentinței penale nr. 61 din 10 aprilie 2000, iar
- prin decizia nr. 2380 din 13 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție s-a constatat prescrisă executarea pedepsei de 1 an și 3 luni aplicată în baza art. 214 C. pen.
Contra ambelor hotărâri a declarat recurs reclamantul, invocând succesiunea mai multor hotărâri și acte de executare, privind aceeași judecată penală, finalizată, definitiv, prin decizia penală nr. 2380 din 13 mai 2002.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în vigoare la data judecării apelului, acțiunea poate fi pornită “în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare".
Cronologia actelor de procedură penală privindu-l pe reclamant relevă că aplicarea acestui text s-a făcut mecanic, rigid, nesocotind ambiguitatea creată reclamantului și afectând grav dreptul său, recunoscut de lege, ca reparație morală pentru eroarea judiciară comisă contra lui.
2. Prin sentința penală nr. 94 din 14 iunie 1995 Tribunalul Militar Teritorial București îl condamnă la o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru trafic de influență prev. de art. 257 C. pen. și la 1 an și 3 luni închisoare în baza art. 214 C. pen., dispunând contopirea, conform art. 33-34 C. pen. și executarea pedepsei de 4 ani închisoare; reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 10 octombrie-5 noiembrie 1994.
Această hotărâre a rămas definitivă prin decizia penală nr. 16 din 12 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție, secția penală.
3. Prin sentința penală nr. 88 din 25 mai 1999 aceeași instanță i-a respins cererea de revizuire a sentinței nr. 94/95, iar prin decizia nr. 64 din 15 iulie 1999 a Curții militare de apel i s-a respins apelul, pentru ca, la 10 decembrie 1999 Curtea Supremă de Justiție, secția penală, prin decizia penală nr. 4593 să fie casate primele două hotărâri și, după admiterea în principiu a cererii de revizuire, cauza a fost trimisă Tribunalului Militar Teritorial pentru rejudecare.
4. în fond după casare și numai în limitele acesteia, adică numai pentru trafic de influență prin sentința penală nr. 61 din 10 aprilie 2000 inculpatul, în procedura revizuită, este achitat în baza art. 10 lit. a) C. proc. pen. (fapta nu există, a fost o înscenare), fiind anulată sentința penală de condamnare nr. 94/95 în acest sens.
Această sentință penală nr. 61/2000 a rămas definitivă prin neapelare.
5. Prin referatul biroului de executări penale a fost sesizată instanța de executare, pentru a se pronunța asupra executării sentinței penale nr. 94/95, în raport de cea nr. 61/2000, cu privire la pedeapsa aplicată pentru infracțiunea prev. de art. 214 C. pen.
6. Tribunalul Militar Teritorial București, sesizând cu această contestație la executare, din oficiu, prin sentința penală nr. 149 din 12 septembrie 2000, a decontopit cele două pedepse și a dispus să se execute numai pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare, deducând perioada arestării preventive, cea executată (5 februarie 1996-27 decembrie 1996 și 23 septembrie 1998-7 octombrie 1998) și anulând mandatul anterior nr. 213 din 23 martie 96.
Curtea militară de apel, prin decizia penală nr. 10 din 23 ianuarie 2001 a respins apelul reclamantului contra sentinței nr. 149/2000, iar Curtea Supremă de Justiție, prin decizia penală nr. 2380 din 13 mai 2002, a admis recursul acestuia, a casat ambele hotărâri (decizia nr. 10/2001 și sentința nr. 149/2000), iar, în baza art. 10 lit. g) și art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. a încetat procesul penal pentru infracțiunea prev. de art. 214 C. pen. și pedeapsa de 1 an și 3 luni închisoare, prin incidența prescripției executării acesteia.
7. Recapitulând, se constată că în intervalul de la data primei sentințe de condamnare (nr. 94/95) și până la 13 mai 2002, când s-a pronunțat ultima hotărâre, decizia nr. 2380 a Curții Supreme de Justiție, secția penală, s-au pronunțat:
- trei sentințe de Tribunalul militar teritorial (94/95, 61/2000 și 149/2000);
- două decizii de Curtea militară de apel (nr. 64/99 și 10/01) și
- două decizii de către Curtea Supremă de Justiție (nr. 16/96 și 2382/2002), la care se adaugă
- două mandate de executare a pedepsei și
- trei încarcerări, ca arestat preventiv în 1994 și ca deținut în 1996 și în 1998.
Așadar, eroarea judiciară constă în condamnarea pe nedrept, printr-o înscenare, pentru o faptă care nu există, prin sentința penală nr. 94/95, care a fost anulată, irevocabil, prin sentința penală nr. 61/2000, definitivă prin neapelare.
Dar, față de succesiunea și multitudinea actelor menționate, a căilor de atac exercitate, repetate de recurent (revizuire, apel, recurs, contestație la executare, apel, recurs), nu se poate admite soluția instanțelor de prescripție a dreptului la acțiune.
Eroarea acestora este, însă, dublă, constând în calificarea greșită ca tardivă a excepției invocate, cât timp Curtea Constituțională, prin decizia nr. 187/2001 a stabilit că termenul de un an este un termen de prescripție și nu de decădere, susceptibil de întrerupere ori suspendare în condițiile decretului nr. 167/1958 cu privire la prescripția extinctivă.
Așa fiind, decizia recurată fiind greșită, a fost casată, iar cauza trimisă instanței de apel pentru judecarea în fond a acțiunii, termenul de un an urmând a se calcula de la data ultimei decizii a instanței supreme care a risipit orice îndoială sau incertitudine a recurentului asupra situației sale de condamnat.
în acest mod, se păstrează și se garantează efectiv și concret dreptul subiectiv la reparație, recunoscut reclamantului prin Constituție, prin art. 505 C. proc. pen. și prin art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România la 20 iunie 1994, prin Legea nr. 30/1994.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6734/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6465/2004. Civil → |
|---|
