ICCJ. Decizia nr. 662/2004. Civil. Conflict de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 662.
Dosar nr. 1112/2004
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 18 ianuarie 2001 contestatoarea R.I.M. a chemat în judecată Ministerul Justiţiei, pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să dispună anularea deciziei nr. 24 din 30 noiembrie 2001 emisă de Curtea de Apel Bucureşti, peste termenul legal prevăzut de art. 108 alin. (1) C. muncii în vigoare la acea dată şi suspendarea executării acestei decizii până la soluţionarea cauzei.
Pârâtul Ministerul Justiţiei a opus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii emiterii deciziei de imputare şi a contestaţiei, astfel cum a fost precizată.
Acelaşi pârât a formulat cerere de strămutare, ce a fost admisă prin încheierea nr. 1239 din 26 martie 2002 de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, care a strămutat pricina de la Tribunalul Bucureşti la Tribunalul Prahova.
Această din urmă instanţă, prin sentinţa civilă nr. 728 din 2 decembrie 2002, a admis contestaţia, a dispus anularea deciziei de imputare şi a respins excepţia tardivităţii invocată de contestatoare, cu motivarea că OG nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti a stabilit un nou sistem de remunerare a acestui personal, iar majorarea de salariu s-a reflectat şi în recalcularea indemnizaţiei de 85% privind concediul plătit pentru îngrijirea copiilor în vârstă de până la 2 ani.
Referitor la excepţia tardivităţii, s-a reţinut că Decizia de imputare a fost emisă înlăuntrul termenului de 1 an prevăzut de art. 108 alin. (1) teza a II-a C. muncii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Ministerul Justiţiei criticând-o pentru nelegalitate.
Prin Decizia nr. 337 din 13 februarie 2003, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, complet specializat, a respins ca nefondat recursul.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a apreciat că indemnizaţia pentru îngrijirea copilului reprezintă, conform art. 125 din Legea nr. 19/2000, 85% din baza de calcul stabilită conform art. 99 din acelaşi act normativ, iar potrivit art. 23 baza de calcul a contribuţiei la asigurările sociale include salariul brut şi sporurile, adăugirile care sunt reglementate prin lege.
Astfel, conform art. 3 alin. (2) din OUG nr. 41/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 19/2000 privind sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, dispoziţia legală care modifică art. 99 din Legea nr. 19/2000, personalului asigurat, la care salarizarea se face prin lege, hotărârii de guvern sau contract colectiv de muncă i se aplică prevederile Legii nr. 120/1997, în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiilor fiind exceptate de la prevederile alin. (1) al art. 3 din OUG nr. 41/2000.
Împotriva sentinţei Tribunalului Prahova şi a deciziei Curţii de Apel Ploieşti a declarat recurs în anulare, întemeiat pe prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Procurorul general ce vizează „încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond", care constă în aceea că măsura imputării este conformă prevederilor din art. 21 alin. (1) al H.C.M. nr. 880/1965, din Legea nr. 49/1992 şi din Legea nr. 120/1997.
Procurorul General invocă legislaţia anterioară anului 1990 privind drepturile băneşti ale femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum şi norma din Decretul-lege nr. 31/1990 care reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 1 an, perioada în care mamei i se acorda o indemnizaţie de concediu egală cu 65% din salariul de bază, plătită din fondul asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.
Se referă că, atât „indemnizaţia prev. de Decretul-lege nr. 31/1990, precum şi cea din art. 2 şi art. 3 al Legii nr. 120/1997, reprezintă „indemnizaţii de asigurări sociale" în înţelesul art. 21 din H.C.M. nr. 880/1965; adică pentru interpretarea unor texte de lege din cele două acte normative ulterioare, din 1990 şi, respectiv, din 1997, se trimite la o hotărâre de guvern din 1965 (cu peste 30 de ani urmă).
Se mai susţine că aceste două legi au reglementat „un nou drept cuvenit angajatelor în cadrul asigurărilor sociale de stat, având caracterul unor norme speciale, care s-au întregit cu regulile de drept comun în materia ajutoarelor materiale din asigurările sociale de stat, respectiv cele din H.C.M. nr. 880/1965, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 49/1992".
Deşi Legea nr. 12/1997 a „adus unele clarificări privind baza de calcul a indemnizaţiei, în sensul că s-a prevăzut că reprezintă 85% din salariul de bază şi celelalte venituri salariale, se susţine, în continuare că, ea şi-a păstrat caracterul de lege specială ... astfel că prevederile sale speciale s-au completat cu cele generale cuprinse în H.C.M. nr. 880/1965 în vigoare până la 1 aprilie 2001". Adică, normele dintr-o lege ulterioară, din 1997, se completează, cu cele dintr-o hotărâre de guvern, anterioară, în 1995, relevându-se, totodată, repetat, că „art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 880/1965 nu a fost abrogat sau modificat, decât odată cu abrogarea integrală a acestui act normativ, prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii.
În al treilea rând se susţine că recalcularea indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului ar fi fost posibilă numai dacă Legea nr. 120/1997 ar fi prevăzut expres această posibilitate sau alte acte normative speciale, cum ar fi OG nr. 83/2000, astfel că majorarea acestor indemnizaţii, după intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.
Recursul în anulare nu este fondat.
Examinarea legii aplicabile cauzei implică aspecte privind ierarhia actelor normative, principiul constituţional al supremaţiei constituţiei şi a legii, interpretarea raportului dintre lege şi alte acte normative, aplicarea legii speciale în raport cu norma generală, natura dispoziţiilor legale de ocrotire a mamei şi copilului, în raport de obiectul şi scopul reglementării, dar şi a unor aspecte privind raportul juridic de muncă specific autorităţii judecătoreşti cu referire specială la titularul dreptului de a institui răspunderea materială.
Litigiul de muncă salarial s-a născut din executarea contractului de muncă dintre un grefier şi Curtea de Apel Bucureşti, sub imperiul legii nr. 92/1992, republicată şi al OG nr. 83/2000.
Dreptul la indemnizaţie s-a întemeiat pe disp. art. 2 din legea nr. 120/1997.
Decizia de imputare nr. 24 din 30 noiembrie 2001 a fost emisă de preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, fără a se indica expres temeiul legal care-i atribuie această prerogativă.
Într-adevăr, conform art. 140 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească: „Personalul prevăzut în titlul de faţă (Titlul VIII–„Personalul auxiliar de specialitate, economic, administrativ şi de serviciu") se numeşte de către preşedintele Curţii de apel", iar, dispoziţiile precedente din art. 132-137 includ, între alte funcţii şi pe grefieri (prevăzuţi în anexa II-a a Legii nr. 50/1996).
Dispoziţiile din art. 142 alin. (2) al aceleiaşi legi (introduse prin OUG nr. 179 din 11 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 559/1999) prevăd „ ... conducătorii instanţelor şi parchetelor precum şi cei ai compartimentelor, au dreptul să aplice sancţiuni disciplinare, în condiţiile legii".
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească nu conţine norme speciale privind răspunderea materială şi procedura de instituire a acesteia, dar, conform art. 133 alin. (2) din lege (introdus prin OUG nr. 179/1999 aprobată prin Legea nr. 118/2001), numai preşedinţii de tribunale au calitatea de ordonatori de credite şi de administratori ai patrimoniului instanţelor de pe raza judeţului, inclusiv al curţilor de apel.
Aşadar, instituirea răspunderii disciplinare este atribuită conducătorilor de instanţă, cu excepţia desfacerii contractului de muncă care aparţine numai preşedintelui curţii de apel, conform art. 140 alin. (1) şi art. 142 alin. (1)-(2) din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată prin OUG nr. 179/1999.
În ce priveşte, însă, instituirea răspunderii materiale, în lipsa unor dispoziţii exprese şi speciale, sunt incidente cele din art. 133 alin. (2) ale Legii nr. 92/1992 republicată, titularul dreptului de a emite Decizia de imputare fiind numai preşedintele tribunalului, în calitatea sa de ordonator secundar de credite şi de administrator al patrimoniului, cel care decide plata drepturilor salariale şi aprobă plata altor drepturi prevăzute în legea specială menţionată.
Drept urmare, prerogativa preşedintelului Curţii de apel de numire în funcţia de grefier, ocupată de contestatoare, nu-i conferă acestuia dreptul de a institui răspunderea materială, ci, numai competenţa desfacerii contractului de muncă, ceea ce corespunde şi principiului simetriei juridice în cadrul raportului de muncă.
Dreptul la această indemnizaţie specială pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani este reglementat prin Legea nr. 120/1997, care prevede.
- „concediul plătit pentru îngrijirea copilului se acordă, la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină şi lehuzie sau oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani (art. 2)", fiin.
- „ ... de o indemnizaţie reprezentând 85% din salariul de bază şi celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare".
Textul stabileşte natura dreptului şi limitele de exercitare, fixând nivelul indemnizaţiei de 85% din „salariul de bază şi celelalte venituri salariale", fără, însă, a da o altă definiţie salariului de bază sau a indica alte criterii ori elemente de recalculare.
Dispoziţiile acestei legi nu conţin norme de trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de aplicare, norme metodologice, aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine ministeriale.
Dar, aşa cum se relevă şi în recursul în anulare, Legea nr. 120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965, pentru a se putea conchide că ea completează acest act normativ inferior, şi a considera, cum eronat se susţine, că indemnizaţia reglementată, ca un drept nou, prin art. 2 şi art. 3 din lege, este aceeaşi ca şi cea din art. 21 al H.C.M. nr. 880/1965, nu este în spiritul legii.
Or, dispoziţia din art. 21 alin. (7) din H.C.M. 880/1965 nu se aplică decât în cazul „ajutoarelor recalculate pe baza salariilor tarifare majorate", pentru incapacitate temporară de muncă.
Întreaga construcţie din recursul în anulare se axează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizaţiei nu este expres prevăzută în Legea nr. 120/1997 şi nici în OG nr. 83/2000, iar, de pe altă parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art. 21 alin. (7) al H.C.M. nr. 880/1965, la care se raportează toate celelalte considerente din motivare.
Evident că nu poate primi o asemenea forţă legală o hotărâre de guvern adoptată în urmă cu peste 30 de ani, în baza şi în executarea unei alte legi speciale.
De aceea, aceasta nu poate constitui un criteriu de referinţă ori un mod de interpretare a noii legi, încălcându-se principiul ierarhiei legislative şi al supremaţiei legii.
Nu poate fi primit argumentul relativ la inadmisibilitatea corelării acestei indemnizaţii cu baza sa de calcul, privită, în dinamica majorărilor de salariu, pe durata concediului de îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani.
Într-adevăr, grefierul pe durata acestui concediu nu-şi pierde calitatea de „personal al autorităţii judecătoreşti" care-i conferă drepturile specifice, între care şi pe cel stabilit prin art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 120/1997 vizând „salariul de bază" la care se calculează indemnizaţia, fixat conform art. 18 şi urm. din Legea nr. 50/1996, completată prin OUG nr. 83/2000, care include atât salariul propriu zis [art. 16 alin. (1)], cât şi celelalte drepturi (sporuri şi indemnizaţii permanente).
Scopul şi obiectul indemnizaţiei priveşte îngrijirea copilului, deci, are ca finalitate interesul mamei şi ocrotirea interesului superior al copilului în vârstă de până la 2 ani, astfel că nu i se poate aplica normei incidente o interpretare restrictivă, contrară scopului reglementării.
În timp ce personalul aflat în exerciţiul funcţiei, în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază sau a indemnizaţiei lunare (care l-a înlocuit prin OG nr. 83/2000) nici o normă specială nu interzice aplicarea dispoziţiei legale de majorare şi personalului aflat în funcţie, dar, care se află, temporar, în concediul special pentru care are dreptul la o indemnizaţie calculată la salariul său de bază, ceea ce ar fi şi contrar principiului echităţii.
Concluzionând, Curtea va respinge recursul în anulare ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 337 din 13 februarie 2003 Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6631/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6620/2004. Civil → |
|---|
