ICCJ. Decizia nr. 6736/2004. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6736
Dosar nr. 7985/2004
Şedinţa publică din 2 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 22 martie 2002 reclamanta R.A. a chemat în judecată pe pârâta M.M. şi a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 250 mp situat în Bucureşti, prin uzucapiune.
Se arată, în motivarea acţiunii, că a folosit terenul începând cu anul 1969, teren situat la limita terenului primit în folosinţă ca urmare a construirii unui apartament în condiţiile legislaţiei din anul 1969.
Pârâta M.M. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională la 13 mai 2002.
Prin cererea reconvenţională a solicitat obligarea reclamantei-pârâte în reconvenţională să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acelaşi teren, cu motivarea că terenul a aparţinut autorilor săi în proprietate prin act de vânzare-cumpărare din anul 1944. Au fost invocate prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ.
În cauză au fost efectuate expertiză topo şi pentru evaluarea terenului.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 6545 din 16 mai 2002 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, deoarece valoarea terenului în litigiu depăşeşte 2 miliarde de lei, fapt ce atrage competenţa tribunalului ca instanţă de fond.
În faţa Tribunalului Bucureşti, pârâta-reclamantă M.M. formulează cererea completatoare prin care solicită introducerea în cauză a Municipiului Bucureşti în calitate de pârât. Se cere a se constata că terenul de 250 mp nu a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 357/1997 şi în consecinţă Municipiul Bucureşti şi R.A. să îi lase în deplină şi liniştită posesie terenul pe care îl deţin fără titlu.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 310 din 7 aprilie 2003 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei M.M. şi în consecinţă a respins acţiunea formulată de reclamanta R.A. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă M.M. ca inadmisibilă.
Instanţa a reţinut că pârâta M.M. nu este proprietara terenului în litigiu, acesta aflându-se în proprietatea statului în baza Decretului nr. 357/1967, astfel că R.A. s-a îndreptat împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.
Cu privire la cererea reconvenţională instanţa a motivat hotărârea prin aceea că pârâtul poate formula cerere reconvenţională numai în contradictoriu cu reclamantul şi dacă are pretenţii în legătură cu cererea acestuia [art. 119 alin. (1) C. proc. civ.]; prin reconvenţională completată M.M. cheamă în judecată, în primul rând Municipiul Bucureşti care nu are calitate de reclamant şi în al doilea rând pe reclamanta R.A.; nici cererea în constatare (art. 111 C. proc. civ.) nu este admisibilă atâta timp cât partea poate cere realizarea dreptului; în ce priveşte revendicarea terenului cererea nu poate fi primită deoarece regimul juridic al acestuia este reglementat de Legea nr. 10/2001, procesul nefiind declanşat la data intrării în vigoare a acestei legi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta-reclamantă M.M.
Apelul a fost respins de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia civilă nr. 520 din 10 noiembrie 2003.
Pârâta-reclamantă M.M. a declarat recurs împotriva hotărârii instanţei de apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Se susţine, în esenţă, că cererea reconvenţională este mijlocul juridic prin care pârâtul poate solicita tot ce ar putea cere printr-o acţiune formulată pe cale principală, fiind lipsit de relevanţă faptul că cererea reconvenţională a fost formulată în contradictoriu nu numai cu reclamanta din cererea principală ci şi cu o altă persoană şi anume Municipiul Bucureşti; cererea în constatare este şi ea admisibilă, nu există nici o acţiune în realizare care să facă posibilă scoaterea terenului de sub incidenţa actului de expropriere; Legea nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare în baza prevederilor de drept comun, respectiv art. 480 C. civ.; referirii la dreptul de proprietate al autorilor recurentei asupra terenului în litigiu şi trecerii sale fără titlu valabil în proprietatea statului.
Recursul se priveşte ca nefondat.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Conform alin. (2) al aceluiaşi text de lege, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele deţinute prin vicierea consimţământului; pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
La 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Aceasta este o lege reparatorie şi se referă şi la imobilele (terenuri cu sau fără construcţii) expropriate în perioada menţionată.
Aceste prevederi sunt cuprinse în special în art. 11 al legii citate, care reglementează modalităţile de restituire în natură sau prin echivalent. Din cuprinsul legii rezultând şi procedura de urmat de către persoanele îndreptăţite.
Pârâta-reclamantă recurentă a formulat cerere reconvenţională completată la 14 octombrie 2002 (cererea iniţială fiind înregistrată la 13 mai 2002), deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
În această situaţie, recurenta nu mai putea formula acţiune în revendicare în temeiul dreptului comun nici prin cerere reconvenţională şi nici pe calea unei acţiuni principale, ci doar urmând procedura legii speciale, care asigură liberul acces la justiţie, dar în considerarea şi respectarea procedurilor legii speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001).
În consecinţă, motivele de casare nu sunt întemeiate: hotărârile de apel care confirmă hotărârea instanţei de fond cuprind motivele pe care se sprijină şi nu cuprind motive contradictorii, iar hotărârile pronunţate au temei legal şi nu au fost date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Cu privire la susţinerile teoretice din motivele de recurs privind limitele cererii reconvenţionale numai în raport de pretenţiile din acţiunea principală ori la cele privind constatarea unui drept când se poate cere realizarea lui, acestea devin inutil de examinat deoarece, indiferent de concluzia instanţei, nu pot conduce la altă soluţie decât aceea a respingerii recursului, faţă de motivele sus arătate privind raportul dintre dreptul comun şi legislaţia specială.
În consecinţă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta M.M. împotriva deciziei civile nr. 520/A din 10 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6767/2004. Civil. Conflict munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 673/2004. Civil. Executare silita. Recurs → |
|---|
