ICCJ. Decizia nr. 6749/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6749
Dosar nr. 1976/2003
Şedinţa publică din 2 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 decembrie 2001 la Tribunalul Târgu-Mureş, S.L. şi M.I.E.E., domiciliaţi în Statul Israel, reprezentaţi prin mandatar G.I., au contestat Decizia nr. 13 din 5 noiembrie 2001 emisă de R.A.G.C.L. Reghin, judeţul Mureş, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001, solicitând ca în contradictoriu cu aceasta în calitate de deţinător şi cu Prefectura judeţului Mureş şi Primăria municipiului Reghin, să se dispună restituirea în natură a trei apartamente proprietatea lor, care au fost trecute abuziv în proprietatea statului.
Totodată s-au cerut măsuri reparatorii în echivalent pentru o grădină în suprafaţă de 4088 mp şi anexe gospodăreşti expropriate fără plata despăgubirilor.
În subsidiar, s-a cerut obligarea pârâtelor la acordarea unor despăgubiri băneşti în sumă de 2.500.000.000 lei, pentru toate bunurile menţionate.
Prin completarea ulterioară a acţiunii introductive, contestatorii au mai solicitat în contradictoriu cu pârâţii S.A., S.M., ş.a., constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 85/1997, 768/2001 şi 662/2001 intervenite între cei menţionaţi în calitate de chiriaşi şi R.A.G.C.L. Reghin în temeiul Legii nr. 112/1995.
Contestatorii au susţinut în esenţă că refuzul restituirii în natură a celor trei apartamente trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi a acordării de despăgubiri pentru imobilul expropriat în conformitate cu Decretul nr. 189/1977, este nejustificat întrucât contrar celor reţinute prin Decizia emisă de deţinător, nu au primit despăgubiri la data şi ca urmare a trecerii bunurilor în proprietatea statului.
Totodată s-a susţinut că vânzarea apartamentelor în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu rea credinţă şi parţial cu încălcarea unor dispoziţii legale imperative din actul normativ mai sus menţionat şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Soluţionând cauza în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 385 din 6 septembrie 2002, Tribunalul Mureş a respins ca nefondate capetele de cerere privind constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare şi de restituire a imobilelor în deplină proprietate şi posesiune şi ca prematur formulate cele referitoare la plata despăgubirilor băneşti în sumă de 2.500.000.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a socotit mai întâi că reclamanţii-contestatori nu au făcut dovada relei credinţe a dobânditorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare şi totodată că vânzările întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu ar fi fost sistate nici expres, nici implicit prin Legea nr. 10/2001, aşa încât obţinerea măsurilor reparatorii la care sunt îndreptăţiţi foştii proprietari nu ar mai fi posibilă prin restituirea în natură a apartamentelor.
Cât priveşte obligarea pârâţilor în condiţiile Legii nr. 10/2001 la plata despăgubirilor băneşti, prima instanţă a considerat că cererea ar fi prematură întrucât nu ar fi fost mai întâi îndeplinită procedura administrativă prevăzută de lege în sensul stabilirii şi estimării despăgubirilor, care ar putea fi ulterior contestate.
Hotărârea instanţei de fond a fost confirmată prin Decizia civilă nr. 22 A din 11 martie 2003, prin care Curtea de Apel Târgu-Mureş a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii-contestatori.
Împotriva hotărârii menţionate au declarat recurs în termenul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege, reclamanţii S.L.M. şi M.I.E.E. care invocând aplicarea greşită a legii şi nemotivarea integrală a hotărârilor, au susţinut că instanţele au interpretat greşit dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 10/2001 privind menţinerea în vigoare a art. 9 din Legea nr. 112/1995, au nesocotit dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 10/2001 privind suspendarea vânzărilor până la soluţionarea cererilor de restituire în natură ale foştilor proprietari, au reţinut în contradicţie cu cerinţele legale şi probele cauzei că pârâţii chiriaşi îndeplineau condiţiile Legii nr. 112/1995 pentru cumpărarea locuinţelor în raport de data dobândirii calităţii de chiriaşi şi în fine că nu au fost examinate cauza ilicită şi imorală, precum şi reaua credinţă a părţilor ca şi motive de nulitate a vânzărilor.
S-au mai invocat reţinerea greşită a împrejurării că reclamanţii ar fi beneficiat de despăgubiri pentru imobilele în litigiu, cât şi neexaminarea contradicţiilor dintre menţiunile de carte funciară şi elementele de identificare ale apartamentelor, aşa cum au fost consemnate în actele de vânzare-cumpărare, precum şi faptul că cel de al treilea apartament a fost în realitate demolat.
Recursul se dovedeşte fondat.
Pentru a respinge cererea reclamanţilor privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între R.A.G.C.L. ca deţinător şi chiriaşi la 16 mai 2001 şi 12 iunie 2001 prin perspectiva relei credinţe şi a nerespectării dispoziţiilor legal aplicabile, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au considerat deopotrivă că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu constituia un impediment legal pentru vânzarea în continuare a locuinţelor în baza şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, câtă vreme aceasta din urmă nu a fost abrogată.
Concluzia contravine însă vădit dispoziţiilor art. 20, art. 43 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 după cum urmează.
Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 imobilele, terenuri şi construcţii care intra în domeniul de aplicare al acestui act normativ, care sunt deţinute la data intrării în vigoare de regii autonome, societăţi sau companii naţionale, societăţi comerciale, cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, se restituie persoanei îndreptăţite în natură.
Aplicarea dispoziţiei menţionate care constituie regula şi totodată esenţa şi scopul Legii nr. 10/2001, implică, cum de altfel se statuează explicit prin HG nr. 498 din 14 mai 2003, indisponibilizarea imobilelor restituibile şi suspendarea oricăror alte proceduri legale de înstrăinare către alte persoane, altele decât cele îndreptăţite în temeiul legii speciale părţilor proprietare, cu începere de la data intrării sale în vigoare, până la soluţionarea notificării.
În acelaşi timp art. 43 alin. (1) şi alin. (3) din Lege, dispune clar că numai imobilele care nu se restituie persoanelor îndreptăţite potrivit procedurilor prevăzute la capitolul III rămân în administrarea deţinătorilor actuali şi pot fi înstrăinate (în cazul locuinţelor) în conformitate cu legislaţia în vigoare (respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995), chiriaşii având drept de preemţiune.
Pentru a se garanta totodată aplicarea cu precădere şi unitară a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 prin aceeaşi hotărâre s-a statuat că aplicarea prevederilor alin. (2) şi (3) ale art. 43 se face numai după soluţionarea definitivă a procedurilor administrative şi jurisdicţionale generate de notificarea persoanelor îndreptăţite.
În cauză, notificarea deţinătorilor a fost făcută în cadrul termenului prevăzut de lege şi anume la 6 august 2001.
Înstrăinarea apartamentelor către chiriaşii pârâţi T. şi H. a avut loc însă la 16 mai 2001 şi 12 iunie 2001, cu mult înainte de expirarea termenelor legale de notificare. Împrejurarea este de natură să pună în discuţie pe lângă nerespectarea impedimentelor legale discutate, buna credinţă a părţilor din contractele de vânzare-cumpărare, deopotrivă a deţinătorului vânzător şi a chiriaşilor cumpărători şi eventuala lor conivenţă în acest sens.
Instanţele au nesocotit în acelaşi timp dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele care cad sub incidenţa legii, sunt valabile numai dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării.
S-a susţinut constant că pârâţii T.A., T.M., H.M. şi H.V. nu aveau vocaţie la cumpărare în condiţiile Legii nr. 112/1995, pentru că au dobândit calitatea de chiriaşi în anul 1999, împrejurare confirmată formal prin menţiunile referitoare la numărul şi data contractelor de închiriere, în cuprinsul contractelor de vânzare.
Din acest punct de vedere, constatarea instanţei de apel privind valabilitatea deplină a contractelor de vânzare-cumpărare, fără verificarea pe bază de probe a conformităţii lor cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995 este lipsită de temei legal.
Cum în soluţionarea litigiului legalitatea sau nu a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 prin prisma impedimentelor legale expuse, dar şi a bunei credinţe a părţilor, au precădere, fiind determinantă în soluţionarea cererii persoanelor îndreptăţite privind restituirea în natură a celor două apartamente, în temeiul art. 313 C. proc. civ. se va dispune casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de rejudecare va trebui în raport de cele ce se vor constata, să lămurească şi neconcordanţele invocate cu privire la identificarea apartamentelor ivite ca urmare a demolării şi modificărilor aduse imobilului, precum şi a evidenţierii diferite în C.F.
Întrucât din lipsa considerentelor şi motivul de casare vizând lipsa de temei legal a hotărârii ca urmare a neexaminării valabilităţii tuturor celor trei contracte (implicit cel din 1996) de vânzare-cumpărare prin prisma cauzei ilicite se dovedeşte justificat, instanţa de apel va trebui să analizeze în concret poziţia subiectivă a părţilor faţă de actele juridice încheiate, simpla afirmaţie în sensul nerăsturnării prezumţiei de bună credinţă a cumpărătorilor, nefiind singura suficientă pentru a da sens validităţii de drept, în dauna adevărului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii S.L.M. şi M.I.E.E. împotriva deciziei nr. 22 A din 11 martie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6681/2004. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1265/2004. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
|---|
