ICCJ. Decizia nr. 6750/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6750
Dosar nr. 682/200.
Şedinţa publică din 3 decembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 12 februarie 2003 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat, potrivit prevederilor art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la momentul când hotărârile judecătoreşti au rămas irevocabile, recurs în anulare împotriva sentinţei nr. 585 din 10 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V – a civilă şi de contencios administrativ, şi a deciziei nr. 247 din 27 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă.
S-a reţinut că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a litigiului pe fond.
A fost ataşat dosarul cauzei, din examinarea cărui rezultă următoarele:
Prin cererea din 30 mai 2001, ulterior completată, reclamantul G.V. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul General de Poliţie al municipiului Bucureşti şi Ministerul Administraţiei şi Internelor să se dispună obligarea acestora la plata, actualizată în raport de rata inflaţiei, a sumelor de 67.792.340 lei cu titlu de impozit reţinut nelegal şi respectiv 18.774.112 lei reprezentând echivalentul a două solde brute din ultima lună de activitate, corespunzătoare diferenţei dintre vârsta de pensionare prevăzută de lege şi cea la care a fost efectiv trecut în rezervă.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că în conformitate cu dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 138/1999, era îndreptăţit ca la trecerea în rezervă cu drept de pensie să i se achite echivalentul a 22 solde brute, iar nu nete, aşa cum în mod nelegal au procedat pârâţii.
Pe de altă parte, a susţinut că potrivit art. 6 din OUG nr. 100/1999, pârâţii erau obligaţi să-i achite patru solde lunare şi nu doar două.
Pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor a formulat întâmpinare, susţinând că ajutoarele acordate la trecerea în rezervă se impozitează, precum şi o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca în cazul admiterii acţiunii să îl oblige pe acesta la plata drepturilor băneşti cuvenite reclamantului.
Prin întâmpinare chematul în garanţie a cerut respingerea cererii, întrucât sumele primite de reclamant nu sunt „ajutoare" ci venituri de natură salarială, care se impozitează.
Prin sentinţa civilă nr. 585 din 10 septembrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a V – a, a admis acţiunea astfel cum a fost precizată şi a obligat pârâţii la plata sumelor de 67.792.340 lei reprezentând impozit reţinut nelegal şi respectiv de 18.774.112 lei echivalentul a două solde brute calculate în raport de ultima lună de activitate a contestatorului.
A fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia nr. 247 din 27 februarie 2002 a secţiei pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Administraţiei şi Internelor; totodată, a admis recursul declarat de contestator şi a modificat sentinţa în sensul obligării pârâţilor către acesta la sumele datorate, actualizate în raport de rata inflaţiei, începând cu data de 15 martie 2000 şi până la plata efectivă.
Instanţele au reţinut în considerentele hotărârilor că ajutorul acordat militarilor, pentru activitatea depusă, la trecerea în rezervă, nu este un drept salarial supus impozitării, aşa cum de altfel s-a prevăzut prin art. 31 alin. (1) din Legea nr. 138/1999. În consecinţă s-a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile OG nr. 73/1999.
Prin recursul în anulare s-a susţinut în esenţă că întrucât ajutoarele prevăzute de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 138/1999 au fost stabilite în raport de solda lunară brută şi nu netă, conform prevederilor art. 6 lit. f) din OG nr. 73/1999, acestea nu sunt scutite de impozitarea pe venit.
S-a mai învederat că ajutoarele stabilite prin Legea nr. 138/1999 nu sunt identice cu cele prevăzute de art. 5 lit. a) din OG nr. 73/1999. Astfel, ajutoarele acordate militarilor sunt venituri asimilate salariului, iar nu indemnizaţii cu destinaţie specială, ce reprezintă forme de sprijin acordate celor aflaţi în nevoie, de natura situaţiilor enumerate în normele metodologice privind punerea în aplicare a OG nr. 73/1999, aprobate prin HG nr. 1066/1999.
Pe de altă parte, conform art. 6 alin. (1) teza a II – a din OUG nr. 100/1999, cadrele militare trecute în rezervă beneficiază de un ajutor egal cu două solde lunare brute pentru fiecare an reprezentând diferenţa dintre vârsta avută la trecerea în rezervă şi cea de 55 de ani prevăzută pentru pensionare. Cum la data trecerii în rezervă contestatorul era în vârstă de 53 de ani şi 9 luni, era îndreptăţit la doar două solde lunare brute.
Pe parcursul soluţionării recursului în anulare pârâtul intimat Ministerul Administraţiei şi Internelor a solicitat repunerea părţilor în situaţia anterioară executării sentinţei, conform prevederilor art. 4042 alin. (2) C. proc. civ. arătând şi depunând înscrisuri în sensul că sumele stabilite prin hotărâri au fost achitate contestatorului.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:
Conform prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. (în vigoare la momentul când au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti atacate), recursul în anulare este admisibil în caz de încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond iar hotărârea este vădit netemeinică.
În speţă însă, în raport de datele concrete ale cauzei şi de prevederile legale incidente, se constată că, dimpotrivă, instanţele au soluţionat corect principalele probleme controversate deduse judecăţii şi au pronunţat hotărâri ce sunt în mod nejustificat criticate prin recursul în anulare.
Astfel, dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 138/1999 au fost bine aplicate, textul referindu-se la ajutoare neimpozabile stabilite în raport de solda lunară brută, în timp ce alin. (2) se referă la ajutoarele cuvenite la trecerea în rezervă egale cu două solde lunare brute pentru fiecare an diferenţă până la vârsta de pensionare.
Natura specială a acestor ajutoare le diferenţiază net de drepturile salariale. Trecerea în rezervă s-a făcut în raport de nevoile şi politica de cadre a Ministerului Administraţiei şi Internelor, în contextul unor măsuri de restructurare şi reformă iar ajutoarele au fost acordate în scopul de a compensa întrucâtva constrângerile şi privaţiunile suferite de cadrele militare rămase fără loc de muncă şi de a le sprijini. Abia prin OUG nr. 136 din 14 septembrie 2000 s-a prevăzut în mod expres că ajutoarele prevăzute la art. 31 şi art. 32 din Legea nr. 138/1999 se stabilesc în raport cu solda netă însă această modificare de regim juridic nu îi este aplicabilă contestatorului, trecut în rezervă la data de 15 martie 2000.
În raport de aceste împrejurări, prevederile OG nr. 73/1999 nu au, în cauză, aplicabilitate, aşa cum se susţine eronat prin recursul în anulare.
În fine, cum până la data pensionării contestatorul avea la 15 martie 2000 mai mult de un an, în mod corect instanţele au stabilit că acestuia i se datorează patru solde lunare brute neimpozabile iar nu doar două cât i-au acordat pârâtele.
Aşa fiind, constatând că hotărârile pronunţate sunt legale şi temeinice, în spiritul prevederilor Legii nr. 138/1999, Înalta Curte va respinge recursul în anulare ca nefondat potrivit dispoziţiilor art. 3303 alin. (1) combinat cu art. 312 alin. (1) teza a II – a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 247 din 27 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, şi sentinţei nr. 585 F din 10 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V – a civilă şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6754/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 668/2004. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
