ICCJ. Decizia nr. 6976/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 2 august 2001, reclamantul P.D. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat la plata sumelor de 37.782.623 lei și respectiv 150.000 dolari SUA, cu titlu de despăgubiri materiale și daune morale.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP), ulterior, prin sentința penală nr. 2015 din 20 septembrie 1999 a Judecătoriei Satu-Mare, rămasă definitivă prin decizia nr. 801/R din 5 decembrie 2000 a Curții de Apel Oradea, secția penală, dispunându-se achitarea sa, în baza art. 11 pct. 2 lit. c) și art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Mai susține reclamantul, că daunele materiale și morale sunt justificate de cheltuielile efectuate în cursul judecății și respectiv de stresul psihic la care a fost expus pe parcursul soluționării cauzei, atât la urmărirea penală, cât și în instanță.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Suceava, secția civilă, prin sentința nr. 684 din 1 noiembrie 2002 a respins acțiunea ca nefondată reținând în esență, că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 504 C. proc. pen., întrucât textul se referă doar la situația persoanei condamnate definitiv sau împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, dacă ulterior s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta fiind scos de sub urmărire penală sau achitat.
Pe de altă parte, se mai susține, reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 998 C. civ., text care nu poate constitui temei pentru antrenarea răspunderii materiale a statului.
Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin decizia nr. 25 din 14 aprilie 2003, a admis apelul declarat de reclamant și în consecință a schimbat sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii și a obligării Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, de a plăti reclamantului suma de 37.782.623 lei, daune materiale și suma de 10.000.000 lei, daune morale.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că în conformitate cu dispozițiile art. 14,art. 19 și art. 20 C. proc. pen., persoana vătămată are latitudinea de a alege între instanța penală și cea civilă, acest drept neputându-i fi îngrădit inculpatului achitat, care, avându-se în vedere situațiile limitativ prevăzute de art. 504 din același cod, își poate întemeia pretențiile pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., ce constituie dreptul comun în materia răspunderii civile.
De altfel, se susține, prin limitările prevăzute, dispozițiile art. 504 C. proc. pen., sunt contrare legii fundamentale.
împotriva deciziei dată în apel, au declarat recurs reclamantul P.D., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava.
în recursul său reclamantul P.D., invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., susține că suma stabilită de instanță ca daune morale este simbolică, total nesatisfăcătoare în raport de suferințele fizice și psihice la care a fost supus urmare achitării și trimiterii sale în judecată.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susțin că hotărârea criticată a fost dată cu încălcarea și respectiv aplicarea greșită a legii, după cum urmează:
în cauză, nu sunt întrunite cerințele art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamantul nu a fost privat de libertate și nici nu a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea infracțiunii în legătură cu care a fost trimis în judecată.
invocând dispozițiile art. 14,art. 19 și art. 20 C. proc. pen., instanța asimilează calitatea de inculpat achitat, pe care o deține reclamantul cu calitatea de persoană vătămată într-un proces penal.
este greșită interpretarea potrivit căreia dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., constituie o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ.
Recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Suceava și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, urmează a fi admise, cu consecința casării hotărârii atacate și a respingerii apelului declarat de reclamant, în sensul considerentelor ce succed.
Potrivit dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., în redactarea în vigoare la data soluționării cauzei, orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
în alin. (2) al textului, se stipula dreptul la repararea pagubei și în favoarea persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau achitată.
Ca atare, răspunderea Statului este strict circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea, ca măsură preventivă și condamnarea definitivă, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.
în speță, trimiterea în judecată a reclamantului, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava, pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, el fiind achitat prin sentința penală nr. 2015 din 20 septembrie 1999 a Judecătoriei Satu- Mare, hotărâre confirmată ulterior și în căile de atac.
Pe parcursul urmăririi penale, de asemenea, nu s-a luat împotriva acestuia vreo măsură privativă de libertate sau prin care să i se restrângă libertatea în mod nelegal.
Trimiterile instanței de apel la dispozițiile art. 14,art. 19 și art. 20 C. proc. pen., care reglementează posibilitatea persoanei vătămate de a se constitui parte civilă în procesul penal, sunt greșite și duc la concluzia asimilării calității de inculpat achitat cu calitatea de persoană vătămată într-un proces penal, ceea ce este inadmisibil.
Este greșită și susținerea potrivit căreia, în cauză ar putea fi incidente prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998-999 C. civ., în condițiile în care există dispoziții legale exprese, aplicabile reparării pagubei materiale sau a daunei morale, în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal (Capit. IV, art. 504-507 C. proc. pen.).
Pe de altă parte, actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria "erorilor judiciare", pe toată perioada cercetării penale individul beneficiind de prezumția de nevinovăție, care în speță s-a și concretizat prin dispozițiile hotărârii definitive care a vizat achitarea reclamantului, pentru fapta în legătură cu care s-a dispus trimiterea în judecată.
Pentru aceleași considerente ca cele expuse mai sus, recursul reclamantului se privește ca nefondat, urmând a fi respins.
Astfel, nu se mai pot face discuții asupra cuantumului daunelor morale stabilite în sarcina pârâtului atâta vreme cât, așa cum s-a arătat, reclamantul nu se afla în una din situațiile expres reglementate de lege care să-i confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.
Față de cele ce preced, recursurile declarate de Ministerul Public și de pârât au fost admise și a fost respins recursul reclamantului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6981/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6826/2004. Civil → |
|---|
