ICCJ. Decizia nr. 7140/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 1 aprilie 1997 reclamanta F.E. a chemat în judecată pe pârâtul F.I. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 12 noiembrie 1987 și reluarea numelui avut anterior căsătoriei (V.).
Prin aceeași acțiune reclamanta a solicitat partajul bunurilor comune, atribuirea către pârât a apartamentului nr. 36 din București, cu obligarea acestuia la plata unei sulte corespunzătoare valorii nemișcătorului, precum și obligarea pârâtului să-i predea reclamantei bunurile proprii ce au rămas în domiciliul acestuia.
La 23 iunie 1997 pârâtul F.I. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare pârâtul s-a apărat în sensul că apartamentul și autoturismul sunt bunurile sale proprii, reclamanta având doar un drept de creanță cu referire la ratele plătite în timpul căsătoriei. Prin intermediul acțiunii reconvenționale, pârâtul a cerut obligarea reclamantei de a aduce la masa de împărțit mai multe sume, în valoare totală de 20.000.000 lei, depuse în diverse depozite bancare, sume însușite de reclamantă și cu referire la care aceasta nu a făcut nici o vorbire în acțiunea de partaj.
Prin sentința nr. 5713 din 8 iunie 1998, Judecătoria sectorului 4 București, a disjuns acțiunea de divorț de cererile de partaj a bunurilor comune, fixând termen pentru soluționarea acestora din urmă. Instanța a admis acțiunea de divorț, a desfăcut căsătoria prin acordul părților și a dispus ca reclamanta să reia numele avut anterior căsătoriei - V.
Ulterior, aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 2848 din 29 martie 1999, a admis în parte atât acțiunea principală de partaj, cât și cererea reconvențională, a constatat că părțile au dobândit în timpul concubinajului și pe durata căsătoriei, cu o contribuție de 34% din partea reclamantei și 66 % din partea pârâtului, apartamentul nr. 36, situat în București, în valoare de 113.150.190 lei și cu contribuție egală autoturismul marca Dacia, în valoare de 12.612.200 lei, alături de alte bunuri mobile, precum și depozitul bancar în cuantum reactualizat de 28.825.475 lei, întreaga masă partajabilă însumând 156.588.162 lei.
S-a dispus ieșirea din indiviziune, s-a atribuit pârâtului în deplină proprietate imobilul, autoturismul și o serie de bunuri mobile, iar reclamantei i s-a atribuit suma de 28.825.475 lei, și pentru egalizarea loturilor, pârâtul a fost obligat la 30.953.288 lei cu titlu de sultă către reclamantă.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr. 993 din 24 mai 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta V.(fostă F.)E. și a păstrat sentința Judecătoriei sectorului 4 București.
Prin încheierea din 7 decembrie 2001 (fila 13 dosar nr. 6179/2001) tribunalul a luat act de renunțarea pârâtului la soluționarea cererii de apel formulată de acesta.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 144 din 22 ianuarie 2003, a admis recursul declarat de reclamantă și a modificat în parte decizia tribunalului în sensul că, admițând apelul aceleiași părți, a schimbat sentința, stabilind valoarea totală a masei partajabile la suma de 448.726.998 lei, cu atribuirea corespunzătoare a loturilor. S-a motivat că instanța de apel, sesizată cu o cerere de împărțire a bunurilor comune, avea obligația partajării acestora la o valoare cât mai apropiată de valoarea lor de circulație.
împotriva hotărârilor pronunțate în cauză, la data de 18 septembrie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție care a susținut că hotărârile judecătorești au fost date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, fiind, totodată și vădit netemeinice.
în motivarea recursului în anulare s-a arătat că părțile au încheiat căsătoria în anul 1987 și înainte de acest moment au trăit în concubinaj o perioadă de aproximativ 7 ani, după cum rezultă din acțiunea introdusă de reclamantă. Or, în condițiile în care, apartamentul în litigiu a fost contractat de pârât în anul 1978 și dat în folosință în anul 1980, iar concubinajul a început în anul 1982 rezultă că, față de dispozițiile art. 30 C. fam., în mod greșit instanțele au inclus imobilul în masa partajabilă, acesta constituind bun propriu al pârâtului.
întrucât pârâtul a achitat ratele la apartament prin rețineri pe statul său de plată, în intervalul 1980-1987, se poate pune în discuție doar un drept de creanță al reclamantei, motive pentru care s-a cerut admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
în majoritate, recursul în anulare se privește ca fondat.
în motivarea acțiunii introductive de instanță, reclamanta F.(V.)E. a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul "în anul 1987, după un concubinaj notoriu de cca 7 ani", susținere din care rezultă că relațiile de concubinaj dintre părțile în litigiu au început în anul 1980. Deși la întrebările adresate pârâtului la interogatoriu (fila 109 dosar de fond) reclamanta a susținut că raporturile de concubinaj ar fi început în anii 1982-1984, în răspunsurile date, pârâtul a mărturisit că aceste raporturi au început în anul 1980, confirmând astfel susținerea reclamantei din acțiunea introductivă de instanță.
Indiferent de susținerile contradictorii ale părților cu privire la data începerii concubinajului, din actele și lucrările dosarului (filele 57-61 dosar de fond) rezultă că pârâtul F.I. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.36 situat în București, conform contractului de construire nr. 1641 din 13 noiembrie 1978 încheiat cu fosta I.C.V.L. București, deci la o dată când pârâtul nu numai că nu era căsătorit cu reclamanta, dar nici nu intrase în raporturi de concubinaj cu aceasta.
Din aceleași dovezi administrate rezultă că prețul locuinței a fost de 98.004 lei, la data încheierii contractului pârâtul a plătit un avans de 32.084 lei, iar pentru diferență (împrumut și dobândă) s-au stabilit rate pe o durată de 20 de ani, plata ratelor începând în luna octombrie 1980.
Potrivit art. 30 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar art. 31 din același cod determină, limitativ, categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț. în temeiul acestor prevederi, un bun este comun dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: a) este dobândit de oricare dintre soți, în timpul căsătoriei, deoarece legea dispune că bunurile devin comune dacă sunt dobândite "în timpul căsătoriei", cele dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau după data încetării acesteia, nu sunt bunuri comune; b) nu fac parte din categoriile de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.
în schimb, regimul comunității de bunuri nu folosește concubinilor în cazul cărora bunurile dobândite devin proprietatea acestora, pentru fiecare în proporția în care a contribuit la achiziționarea lor, indiferent pe numele căruia s-a făcut actul de cumpărare.
întrucât, în speță, imobilul a fost dobândit în proprietate de pârâtul F.I. la data de 13 noiembrie 1978, dată la care părțile în litigiu nu numai că nu erau soți, dar nici nu aveau raporturi de concubinaj, se constată că nemișcătorul are regimul juridic de bun propriu al pârâtului și pe cale de consecință greșit a fost introdus de instanțe în masa de împărțit, adică în categoria bunurilor comune.
O atare eroare de judecată justifică admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor date în cauză și reluarea judecății la instanța de fond în vederea stabilirii corecte a masei de împărțit și pentru refacerea loturilor cuvenite părților, întrucât eroarea de judecată, prin natura ei, a afectat partajul judiciar în întregime.
Deoarece reclamanta nu a putut dobândi asupra nemișcătorului un drept real, ci a devenit titulara unui simplu drept de creanță asupra ratelor achitate atât pentru perioada concubinajului, cât și pe durata căsătoriei, în rejudecare, instanța de trimitere va dispune administrarea de dovezi în vederea stabilirii cu exactitate a perioadei în care părțile au întreținut atari relații în afara căsătoriei, întrucât, de stabilirea acestei situațiuni de fapt, depinde întinderea (cuantumul) dreptului de creanță la care este îndreptățită reclamanta.
Cum, din motivele enunțate, partajul judiciar trebuie refăcut în întregime și chiar dacă prima instanță a decăzut părțile, din vina lor, de la administrarea probei testimoniale, în rejudecare, instanța de trimitere va dispune administrarea ori suplimentarea dovezilor atât cu referire la cererea reclamantei (fila 9 dosar de fond) de obligare a pârâtului la restituirea unor bunuri proprii ce au rămas, la despărțirea părților, în locuința acestuia, cât și cu referire la cererea pârâtului (fila 15 același dosar) de a se aduce la masa de împărțit a unor depozite bancare comune ce se pretinde că au fost lichidate de reclamantă pentru scopuri străine căsătoriei.
în consecință, în majoritate, recursul a fost admis, cu opinia separată a domnului judecător în sensul respingerii recursului în anulare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7146/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7139/2004. Civil → |
|---|
