ICCJ. Decizia nr. 7498/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7498
Dosar nr. 10341/2004
Şedinţa publică de la 30 septembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă declarate de Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar, precum şi de pârâţii G.V. şi P.R.I.A., Curtea constată că, prin sentinţa civilă nr. 1738, Tribunalul Bucureşti a admis la 11 decembrie 2002 acţiunea formulată de reclamanta P.A.M., a obligat pe cei trei pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, şi, totodată, a constatat nulitatea contractelor de vânzare–cumpărare încheiate de prima pârâtă cu ceilalţi doi pârâţi (persoane fizice), contracte încheiate la 26 octombrie 1996 şi, respectiv, la 18 noiembrie 1996.
Instanţa, pentru a pronunţa această soluţie, a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 18 lit. d) din Legea 10/2001, deoarece cele două contracte de vânzare–cumpărare au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, pârâtei persoană fizică, vânzătoare, netransmiţându-i-se proprietate în mod valabil (Decret 92/1950 fiind anticonstituţional).
Curtea de Apel Bucureşti la 22 ianuarie 2004, prin decizia nr. 96/A, a respins apelurile pârâtelor, preluând considerentele sentinţei şi, în plus, apreciind că „buna credinţă la încheierea unui act civil constă în existenţa unei certitudini fără urmă de îndoială asupra elementelor esenţiale ale acestuia, calitatea de proprietar adevărat al imobilului vândut, interesând în cauză.
Pârâţii au declarat recurs împotriva acestei din urmă hotărâri, în esenţă, invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aplicarea legii fiind greşită, urmând că examinare de către instanţa de recurs, aceasta să le fie admis, admise şi apelurile, iar pe fond acţiunea reclamantului să fie respinsă.
Examinând actele şi lucrările dosarului Curtea mai întâi calendaristic va proceda la enumerarea recursurilor.
Astfel, la 25 mai 2000 reclamanta se adresează cu acţiune în revendicarea imobilului situat în Bucureşti, în baza art. 480–481 C. civ.
Ulterior, la 12 octombrie 2000, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare–cumpărare încheiate de stat cu pârâţii G.V. şi P.R.I.A. în condiţiile Legii nr. 112/1995 (respectiv apartamentul nr. 1, parter şi nr. 2, etaj).
Reclamanta şi-a dovedit capacitatea procesuală activă fiind singura moştenitoare „în calitate de fiică” a defunctului său tată P.P. ce figura ca proprietar la data aplicării Decretului nr. 92/1950. De precizat că, sora reclamantei, domiciliată în Franţa a renunţat la moştenire, renunţare asupra căreia nu se poate reveni (fila 16, înscris de renunţare autentificat cu nr. 2/662 la 8 iulie 1996 de Ambasada României la Paris).
Legea aplicabilă celui de al doilea capăt de cerere este precizat chiar de reclamantă, în mod constant, ca fiind dispoziţiile Legii nr. 112 din 29 noiembrie 1995 pentru reglementarea situaţiei juridice de locuinţă, trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945 şi care la 22 decembrie 1989 se aflau tot în proprietatea statului.
Art. 2 al legii limitează restituirea în natură pentru foştii proprietari sau moştenitorii acestora numai la categoria acelora ce au calitatea de chiriaşi iar imobilele respective sau a celor care sunt libere.
Mai mult decât atât art. 12 prevede că acea categorie a foştilor proprietari ce nu se regăsesc, în condiţiile restrictive ale art. 2, au vocaţia de a cere despăgubiri, în condiţiile legilor în vigoare.
Termenul de a cere fie restituirea în natură, fie despăgubiri este de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii (29 noiembrie 1995), condiţie cerută de dispoziţiile art. 14.
Reclamanta nu a făcut dovada prin vreun înscris că a formulat cerere potrivit art. din legea menţionată.
Intenţia sa de a i se restitui în natură imobilul s-a manifestat la data înregistrării acţiunii, 25 mai 2000, iar apoi la 6 noiembrie 2001 prin cererea depusă în baza Legii nr. 10/2001 la Primăria Municipiului Bucureşti, dispoziţii aplicabile speţei ( fila 81 dosar apel).
Anterior, reclamanta solicitase Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 de pe lângă Primăria sector, fie restituirea în natură a imobilului în litigiu, fie despăgubiri, Comisie ce a înaintat dosarul Primăriei Municipiului Bucureşti cu propunere de acordarea despăgubirilor (fila 7, dosar apel), deoarece petenta, nefiind chiriaşă în imobil nu putea beneficia decât de despăgubiri.
Aceasta şi urmare a faptului că imobilul era ocupat în baza a două contracte de locaţiune în vigoare, încheiate de pârâţii persoane fizice încă din 1972–1973, succesiv.
În condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, avându-se în vedere şi comunicările organelor abilitate ale statului (filele 9-10, 12, 2) cu bună credinţă pârâţii au încheiat contractele de vânzare–cumpărare ce se solicită a fi constatate nul absolut.
Buna credinţă este o îndatorire constituţională instituită de art. 54 al Legii fundamentale, potrivit căruia în raporturile juridice cetăţenii nu trebuie să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Buna credinţă este reglementată expres în mai multe categorii de raporturi juridice civile.
Principiul ocrotirii bunei credinţe, principiu general al dreptului civil al cărui conţinut este dat de faptul că buna credinţă este întotdeauna prezumată şi ocrotită.
Buna credinţă a pârâţilor cumpărători rezultă nu numai din înscrisurile enumarate şi respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ca referire specială la cele ce se privesc imposibilitatea restituirii în natură a imobilului reclamanta neavând calitatea de chiriaşă, dar şi din faptul că, în permanenţă instituţiile statului s-au comportat ca un proprietar, exercitând posesia acestor categorii de imobile pentru sine.
În speţă, deţinătorii bunului, pârâţii proprietari, cu bună credinţă, primesc de la a treia persoană (statul) alta decât adevăratul proprietar, un titlu translativ de proprietate în privinţa lucrului ce deţine. (art. 1858 pct. 1 C. civ.), Exemplul şcoală este cel în care un locatar, după decesul proprietarului, cumpără bunul de la acela pe care îl crede moştenitor. Bunul respectiv este stăpânit în continuare, în viitor în virtutea titlului nou, contractul de vânzare–cumpărare care exclude recunoaşterea dreptului altei persoane asupra lui.
Vechiul titlu al defunctului, nu mai produce efecte juridice, el fiind înlocuit de actul translativ de proprietate.
Având în vedere cele amintite, Curtea apreciază că în cauză
- sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 112/1995 (iar nu cele ale Legii nr. 10/2001 sau ale art. 480–481 C. civ.),
- că pârâţii persoane fizice au fost de bună credinţă, în ambele sale forme, anume activitate onestă, loială şi de totală încredere reciprocă la încheierea actului juridic, precum şi în forma credinţei eronate şi scuzabile protejată ca atare de legiuitor echivalând cu un drept, atunci când există convingerea fermă, chiar greşită fiind, că se acţionează în conformitate cu legea (112/1995),
- că reclamanta a făcut numai diligenţe pentru stabilirea situaţiei juridice a imobilului, că s-a stabilit că potrivit Legii nr. 112/1995 este îndreptăţită numai la despăgubiri şi că, în sfârşit, a promovat acţiunea abia în anul 2000.
Reclamanta, în continuare, poate, solicita despăgubiri statului, chiar adresându-se C.E.D.O.
Nu au relevanţă notificările făcute de reclamantă deoarece aceasta avea dreptul numai la despăgubiri.
În aceste condiţii conform art. 312 pct. 2 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va dispune, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, G.V. şi P.R.I.A. împotriva deciziei nr. 96 A din 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează decizia atacată, admite apelurile aceleiaşi părţi şi schimbă în tot sentinţa în sensul că respinge acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1361/2004. Civil. Pretentii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5712/2004. Civil → |
|---|
