ICCJ. Decizia nr. 8636/2004. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8636
Dosar nr. 18815/2004
Şedinţa publică de la 1 noiembrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 23 iulie 2001, V.P.A. a solicitat Primăriei comunei Lisa, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent, pentru imobilul „conac” situat în Lunca Dunării, perimetrul satului Vânători, comuna Lisa, judeţul Teleorman.
Întrucât unitatea deţinătoare nu s-a conformat dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005) aceleaşi solicitări au fost reiterate şi prin acţiunea formulată la 31 iulie 2003, în contradictoriu cu Primăria comunei Lisa şi Prefectura judeţului Teleorman, în motivarea căreia reclamantul a arătat că imobilul (teren + 2 corpuri de clădire), ce a aparţinut autoarei sale M.D.V., a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 83/1949, ulterior construcţia denumită „conac” fiind demolată.
În prezent, în cel de al doilea corp de casă, susţine reclamantul, funcţionează Poliţia locală Lisa.
Prin aceeaşi acţiune se solicită şi obligarea pârâtelor la plata daunelor cominatorii pe zi de întârziere, motivat de tergiversarea soluţionării cererilor formulate pe calea notificării.
Investit iniţial cu soluţionarea acestui litigiu, Tribunalul Olt, secţia civilă, prin sentinţa nr. 660 din 19 noiembrie 2003 şi-a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, în raport cu dispoziţiile art. 24 alin. (8) din Legea 10/2001.
Tribunalul Teleorman, secţia civilă, prin sentinţa nr. 176 din 12 martie 2004, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Prefectura judeţului Teleorman şi D.G.F.P. Teleorman.
A admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta Pimăria comunei Lisa, să emită o dispoziţie motivată
cu privire la notificarea adresată de către reclamant la 23 iulie 2001.
A respins acţiunea, faţă de pârâtele Prefectura judeţului Teleorman şi D.G.F.P. Teleorman, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A luat act de renunţarea reclamantului la capătul de cerere privind plata daunelor cominatorii.
A respins ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (3) şi art. 33 din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor la care se referă art. 10 şi art. 11 din lege, măsurile reparatorii se stabilesc prin dispoziţia motivată a primarului.
În raport de aceste prevederi nu se poate reţine calitatea procesuală pasivă a pârâtelor Prefectura judeţului Teleorman şi D.G.F.P. Teleorman.
Prin decizia nr. 1401 din 29 iunie 2004, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinând în esenţă că datorită procedurii administrativ-jurisdicţionale stabilită imperativ în materia Legii nr. 10/2001, instanţa nu se putea substitui unităţii deţinătoare şi să dispună ea însăşi restituirea prin echivalent, sub forma despăgubirilor băneşti, iar o hotărâre dată în acest sens ar excede competenţelor acordate de legiuitor instanţelor judecătoreşti, în cadrul procedurii de restituire a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989.
În cauză, a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul V.P.A.
În motivarea recursului, se susţine în esenţă că lipsa răspunsului trebuia interpretată ca un refuz al soluţionării notificării, instanţa trebuind să dispună
ea însăşi acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile în care, prin probele administrate, a reuşit să facă dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de lege pentru a putea solicita aceste reparaţii, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pe de altă parte, se mai arată, toate pârâtele au calitate procesuală pasivă, fiind ţinute să răspundă de soluţionarea favorabilă a cererii sale.
Recursul se priveşte ca fondat, pentru considerentele ce succed.
Cazul dedus recursului de faţă, pune de fapt în discuţie conduita culpabilă a unităţii deţinătoare care, în condiţiile existenţei unei cereri privind stabilirea măsurilor reparatorii, în echivalent, pentru un imobil preluat în mod abuziv, ce nu poate fi restituit în natură, nu şi-a îndeplinit obligaţia ce derivă din lege de a face o ofertă concretă, corespunzătoare valorii imobilului, în urma căreia persoana îndreptăţită să-şi poată manifesta opţiunea.
Deşi au reţinut corect dreptul persoanei care a formulat notificarea, de a se adresa instanţei, în condiţiile în care finalizarea procedurii administrative a întârziat nepermis de mult, faţă de termenele stipulate de legiuitor, instanţele au stabilit greşit cadrul procesual, plasând cererea celei în cauză, în domeniul dreptului comun („obligaţie de a face”) şi nu în procedura jurisdicţională, stabilită imperativ prin dispoziţiile legii speciale.
Or, în condiţiile în care, notificării formulată de persoana îndreptăţită la 23 iulie 2001, nu i s-a răspuns, conform legii, prin dispoziţie motivată, (la dosar, fiind depuse mai multe adrese fără relevanţă juridică, sub aspectul finalizării procedurii administrative, f.10, 11 şi 17, dos. 6339/2003 al Tribunalului Olt), iar la data de 10 septembrie 2003, când s-a formulat acţiunea, acest act administrativ
nu fusese încă emis, se impune concluzia că lipsa răspunsului, în speţă, într-un interval mai mare de doi ani, de la data formulării notificării, echivalează cu un refuz al persoanei deţinătoare de a stabili măsurile reparatorii prevăzute de lege.
În acest context, cadrul procesual nu putea fi decât cel stabilit prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al persoanei îndreptăţite trebuia să aibă ca finalitate soluţionarea cererilor formulate pe calea notificării şi respectiv acţiunii în justiţie, în raport cu dovezile prezentate de acesta şi probele administrate.
De asemenea, în mod greşit instanţele şi-au fundamentat soluţia pe caracterul, pretins exclusiv, al pretenţiilor reclamantului care, se reţine, ar fi solicitat doar obligarea unităţii deţinătoare de a emite dispoziţie motivată.
Astfel, prin precizările formulate ulterior introducerii acţiunii, cel în cauză a solicitat, încă de la prima instanţă, acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, sub forma unor despăgubiri băneşti, motivat de împrejurarea că imobilul nu mai poate fi restituit în natură (f.22 dos. 6339/2003 al Tribunalului Olt şi f.13 dos.1671/2004 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă).
În condiţiile unui refuz al finalizării procedurii administrative care, în speţă, aşa cum s-a arătat, se întinde pe parcursul a mai multor ani, instanţa judecătorească poate soluţiona ea însăşi cererile formulate pe calea notificării, în sensul obligării persoanei deţinătoare fie la restituirea în natură fie la plata măsurilor reparatorii în echivalent într-un anumit cuantum, în funcţie de probele administrate, întrucât nu există nici un text în lege care să interzică aceasta, o atare soluţie neputând fi interpretată, în aceste condiţii, ca o „substituire” în atribuţiile
persoanei juridice deţinătoare, aşa cum greşit s-a reţinut de către instanţa de control judiciar.
Aşa fiind, recursul urmează a se admite, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, tribunalului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul V.P.A. împotriva deciziei nr. 1401 din 29 iunie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică decizia în sensul că admite apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 170 din 12 martie 2004 a Tribunalului Teleorman pe care o desfiinţează şi trimite cauza aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8714/2004. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 471/2004. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
