Imobile preluate în mod abuziv. Retrocedare. Legea nr. 10/2001. Procedură administrativă prealabilă. Liberul acces la justiţie. Termen rezonabil
| Comentarii |
|
Procedura administrativă prealabilă nu derogă de la principiul liberului acces la justiţie consacrat în textele constituţionale sau în tratatele internaţionale. O asemenea concluzie se impune în raport cu împrejurarea că Legea nr. 10/2001 conţine dispoziţii exprese, ca de exemplu cele din art. 24, care stabilesc fără echivoc că persoana interesată este îndreptăţită să se adreseze, neîngrădit, instanţei de judecată, în situaţia în care se consideră prejudiciată în drepturile şi interesele sale legitime, ca urmare a finalizării procedurii administrative prealabile. De asemenea, procedura administrativă prealabilă nu împiedică soluţionarea într-un termen rezonabil a litigiilor generate de aplicarea Legii nr. 10/2001. Dimpotrivă, acest act normativ prevede în art. 1 alin. (1) că imobilele preluate abuziv "se restituie de regulă în natură", ceea ce, în contextul unei proceduri administrative, oferă posibilitatea soluţionări acestei categorii de litigii într-un interval de timp mai scurt decât acela al desfăşurării unui proces civil derulat în trei grade de jurisdicţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, nr. 1426 din 20 Februarie 2004
Prin acțiunea formulată la 10 august 2001, reclamanții O.M.A. și O.M.C. au chemat în judecată Consiliul Local al orașului Breaza solicitând ca acest pârât să fie obligat să le predea în deplină și exclusivă proprietate și pașnică folosință imobilul situat în orașul Breaza, str. Republicii (fosta Șoseaua Națională) compus din teren în suprafață de 514 mp, construcții și plantații.
în motivarea acțiunii s-a susținut că imobilul revendicat a aparținut mamei reclamanților și a fost preluat fără titlu de către statul roman prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, deși proprietara bunului era exceptată de la măsura naționalizării în raport cu dispozițiile art. II din același act normativ.
în același sens au mai fost invocate prevederile art. 8 și 10 din Constituția R.P.R. intrată în vigoare la 13 aprilie 1948, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituția României aflată în vigoare, art. 481 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Totodată au susținut că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 pe considerentul că acest act normativ contravine aceluiași art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, precum și unor prevederi din Constituția României: (art. 11, art. 15, art. 20, art. 21, art. 41 pct. 3, 5 și 7 și respectiv art. 135 pct. 1 și 6).
Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova cu numărul de dosar 7874/2001, iar ulterior în cauză s-a făcut dovada că, printr-un contract încheiat în anul 1978, imobilul a fost cumpărat de numiții P.M. și P.V. și că acesta din urmă a decedat la 14 iulie 1995, succesorii săi fiind P.M. și P.C.
Ca urmare, la cererea pârâtului au fost introduși în cauză în calitate de "intervenienți forțați" P.M. și P.C.
Prin sentința civilă nr. 268 pronunțată de Tribunalul Prahova la 10 iunie 2002, acțiunea a fost admisă, iar pârâții și intervenienții forțați au fost obligați să le lase reclamanților "în deplină proprietate și pașnică folosință" imobilul aflat în litigiu și să le plătească acelorași reclamanți cheltuieli de judecată în valoare de 15 milioane lei.
Apelurile făcute ulterior împotriva acestei sentințe de pârâtul Consiliul Local Breaza și de intervenienții P.M. și P.C. au fost admise prin decizia nr. 108 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, la 14 octombrie 2002, în dosarul nr. 5828/2002.
Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost schimbată în tot, acțiunea formulată fiind respinsă ca inadmisibilă
Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost schimbată în tot, în sensul respingerii ca inadmisibilă. a acțiunii formulate de O.M.A. și O.M.C.
Pronunțând această decizie instanța de apel a reținut în esență că "după adoptarea Legii nr. 10/2001, situația juridică a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, inclusiv a celui din litigiu, și stabilirea măsurilor reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent nu se poate realiza decât după procedura instituită prin acest act normativ, fără a se mai putea recurge la dreptul comun", așa cum au procedat în speță reclamanții.
La 13 noiembrie 2002, reclamanții au declarat recurs împotriva deciziei astfel pronunțate, cauza fiind apoi înregistrată pe rolul secției civile a înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 5292/2002.
Sub aspectul argumentării sale în drept recursul astfel declarat conține doar o enunțare formală și globală a prevederilor "art. 304 pct. 7 - 10 C. proc. civ.", fără ca expunerea ulterioară a criticilor aduse hotărârilor pronunțate în cauză să fie însoțită de referiri concrete la unul sau altul dintre cele patru motive legale de recurs menționate.
Primele critici formulate de recurenți au vizat hotărârea instanței de fond care, a apreciat ca acțiunea este admisibilă în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României și cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, fără a menționa alte reglementări care operează în același sens:
- art. 8 și 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului;
- art. 14 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice adoptat de Adunarea Generala O.N.U. la 16 decembrie 1966
- și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului.
Au fost, de asemenea, formulate numeroase critici împotriva deciziei recurate. Dată fiind lipsa de coerență a expunerii lor, curtea are în vedere necesitatea unei minime sistematizări a acestor critici.
Se constată astfel că, în esență, recurenții au susținut că soluția instanței de apel este de natură a îngrădi liberul lor acces la justiție, constituind, de asemenea, o piedică în soluționarea litigiului într-un timp rezonabil.
în sprijinul acestor aserțiuni au fost invocate din nou prevederile art. 17 și art. 30 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, cele ale art. 14 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice, cele ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale ale Omului, precum și dispozițiile art. 20 și art. 21 din Constituția României și cele ale Codului civil afirmându-se că, într-o ierarhizare a diverselor tipuri de reglementări, acestea au prioritate de aplicare față de Legea nr. 10/2001.
Lezarea dreptului reclamanților de a beneficia de soluționarea într-un termen rezonabil a cauzei a fost argumentată evocându-se așa numita "lipsă de reacție a Primăriei orașului Breaza la notificarea trimisă de recurenții - reclamanți“ conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 la 13 februarie 2002.
Un alt aspect critic evocat în susținerea recursului a vizat ignorarea de către instanță tardivității depunerii motivelor apelului făcut de intervenienții P.M. și P.C.
în ceea ce îi privește atât intimatul Consiliul Local al orașului Breaza, cât și intimații intervenienți P.M. și P.C. au solicitat respingerea recursului, ultimii formulând în acest sens și o întâmpinare.
Recursul este nefondat.
Așa cum corect s-a apreciat de către instanța de apel, în speță, acțiunea în revendicare a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Având în vedere că prin art. 1, art. 21 alin. (1), art. 47 alin. (2) și art. 48 legea amintită, a instituit o procedură administrativă, prealabilă și obligatorie, care în speță nu era finalizată la data sesizării instanței de fond, Curtea reține că acțiunea astfel formulată contravenea cerințelor art. 109 alin. (2) C. proc. civ., fiind deci inadmisibilă.
Critica referitoare la neobservarea de către instanța de apel a prevalenței altor prevederi legale, ca de exemplu a acelora cuprinse în art. 490 - art. 481 C. civ., nu poate fi primită, dat fiind tocmai caracterul de lege specială, și deci derogatorie de la dreptul comun, pe care îl are, în mod incontestabil Legea nr. 10/2001.
în același timp Curtea reține că dispozițiile amintite nu derogă de la principiul liberului acces la justiție consacrat în textele constituționale sau în tratatele internaționale evocate de recurenți.
O asemenea concluzie se impune în raport cu împrejurarea că aceeași Lege nr. 10/2001 conține dispoziții exprese, ca de exemplu cele din art. 24, care stabilesc fără echivoc că persoana interesată este îndreptățită să se adreseze, neîngrădit, instanței de judecată în situația în care se consideră prejudiciată în drepturile și interesele sale legitime ca urmare a finalizării procedurii administrative prealabile.
în cazurile unor întârzieri nejustificate a răspunsului la notificarea adresată deținătorului bunului același principiu al liberului acces la justiție a fost avut în vedere de către jurisprudența și doctrină ca argument pentru recunoașterea dreptului persoanei îndreptățite de a acționa în instanța în vederea obligării celui notificat la emiterea unui asemenea răspuns.
Acest din urmă argument răspunde și criticii invocate de recurenți cu privire la împiedicarea soluționării într-un termen rezonabil a litigiilor reglementate de Legea nr. 10/2001.
De altfel lipsa de suport a acestei critici este cu atât mai evidentă cu cât legea amintită prevede în art. 1 alin. (1) că imobilele preluate abuziv "se restituie de regulă în natură", ceea ce, în contextul unei procedurii administrative oferă posibilitatea soluționări acestei categorii de litigii într-un interval de timp mai scurt decât acela al desfășurării unui proces civil derulat în trei grade de jurisdicție.
în altă ordine de idei, Curtea reține că respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-a dispus ca urmare a invocării acestei excepții în apel, ca invocarea s-a făcut din oficiu de către instanță și că respectivul aspect nu a fost menționat în motivele apelului declarat de pârâții M.P. și C.P.
Așa fiind, critica referitoare la tardivitatea acelei motivări apare ca irelevantă.
Reținând deci că în cauză nu își găsesc aplicarea nici una dintre prevederile art. 304 C. proc. civ., Curtea a făcut aplicarea art. 312 alin. (1) din același cod, respingând recursul ca nefondat.
| ← Apel. Caracter devolutiv. Cerere prin care s-a solicitat citarea... | Contract de construire. Întârziere în executarea obligaţiei... → |
|---|
