ICCJ. Decizia nr. 10119/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10119
Dosar nr. 7336/200.
Şedinţa publică din 5 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 8 decembrie 2003, reclamantele D.C., I.M., M.E. au chemat în judecată, Consiliul local Tecuci contestând legalitatea deciziei (dispoziţiei) nr. 747 din 6 noiembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Tecuci, prin care s-a respins cererea reclamantelor privind restituirea în natură a terenului situat în Tecuci, solicitând anularea acestei dispoziţii şi restituirea imobilului sau acordarea de despăgubiri.
În motivarea contestaţiei, întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamantele au arătat că notificarea le-a fost respinsă întrucât acestea nu au făcut dovada circulaţiei juridice a imobilului mai sus individualizat ulterior anului 1925.
Contestaţiei, pârâta Primăria municipiului Tecuci i-a opus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acesteia, întrucât autorul reclamantelor, G.O. a dobândit lotul nr. 107 din Cartierul Obor, în suprafaţă de 778,97 mp, conform actului de vânzare încheiat cu Primăria oraşului Tecuci la 11 septembrie 1925, cu condiţia ca în 8 ani, acesta să construiască pe teren o casă de locuit.
Prin sentinţa civilă nr. 203 din 16 martie 2004, Tribunalul Galaţi a respins contestaţia, reţinând, în esenţă că în temeiul actului de vânzare încheiat la 11 septembrie 1925 Primăria oraşului Tecuci a vândut teren (parcela nr. 107) din Cartierul Obor autorului reclamantelor, G.O. sub condiţia ca în termen de 8 ani de la perfectarea actului de proprietate, cumpărătorul să construiască pe acest teren o casă de locuit, lotul neputând fi înstrăinat, neîndeplinirea acestei obligaţii urmând a atrage rezilierea de drept a contractului, conform clauzelor expres stipulate la pct. 6, 7 şi 8 din conţinutul acestuia (filele 3-5 dosarul nr. 2528/2003 al Tribunalului Galaţi).
Aceeaşi instanţă a apreciat că aceste obligaţii nu au fost îndeplinite, reclamantele nu au făcut dovada respectării obligaţiilor asumate prin contract, iar înscrisurile privind plata impozitelor nu reflectă că sumele plătite în anul 1944, cu acest titlu, se referă la terenul în litigiu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că în mod greşit Primarul municipiului Tecuci a respins notificarea, deoarece reclamantele au făcut dovada dreptului de proprietate şi a vocaţiei succesorale, iar lipsa dovezii privind modalitatea de preluare de către stat a imobilului revendicat este irelevantă, întrucât normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 „instituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă", deci fără titlu, în cazul în care imobilul se regăseşte în patrimoniul altei unităţi.
S-au adus critici privind interpretarea dată de instanţa de fond potrivit cu care actul de proprietate al autorului OG este grevat de clauze imperative, exprese şi că neîndeplinirea acestora ar atrage de drept rezilierea vânzării.
Astfel, s-a arătat că rezilierea se producea ca efect al unei „decizii a consiliului comunal", care în realitate nu a fost emisă.
Totodată s-a reproşat instanţei că dovedirea calităţii de moştenitor trebuie realizată, în cadrul reglementat de Legea nr. 10/2001 şi că reclamantele au solicitat, restituirea în natură, în principal şi în subsidiar acordarea de despăgubiri.
Prin Decizia nr. 266 A din 15 februarie 2005, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a admis apelul reclamantelor, a schimbat sentinţa Tribunalului Galaţi, a admis contestaţia, a dispus anularea dispoziţiei nr. 747/2003 şi a obligat pârâta să facă reclamantelor, prin dispoziţie motivată, o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului, reprezentând teren în suprafaţă de 778,97 mp situat în Tecuci.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii trebuie interpretat în sensul că până în anul 1958 terenul nu a ieşit din patrimoniul proprietarului, respectiv a moştenitorilor acestuia, şi ulterior acestei date a intrat în patrimoniul Statului, aşa încât sunt incidente prevederile art. 1 lit. e) din HG nr. 498/2003, care instituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă, fără titlu a terenului.
Această împrejurare nu a fost contestată de pârâta, care a arătat că reclamantele nu au făcut dovada circulaţiei juridice a imobilului după ce acesta a fost vândut autorului reclamantelor.
În sprijinul acestei soluţii instanţa a oferit argumentul declaraţiei inserată în cuprinsul actului de vânzare, din conţinutul căruia, rezultă că autorul OG nu a dobândit un alt imobil.
Cu această interpretare au fost evidenţiate înscrisurile privind plata impozitului de către autorul reclamanţilor, cu referire strict la imobil, aşa încât s-a considerat că rezilierea de drept a actului de vânzare-cumpărare nu a operat, întrucât, după trecerea termenului de 8 ani, autorul OG a plătit impozitele (chitanţele nr. 7086 şi 17087 din 6 martie 2004).
Decizia Curţii de Apel Galaţi a făcut obiectul criticilor promovate de pârâta Primăria municipiului Tecuci, prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, pârâta invocă neîndeplinirea obligaţiei prevăzută în clauzele contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 11 septembrie 1925, respectiv edificarea în termen de 8 ani a unei case de locuit pe terenul vândut, conform pct. 8 din acest act şi nelegalitatea deciziei pronunţată de instanţa de apel, care a interpretat greşit raportul juridic dedus judecăţii.
Se critică şi împrejurarea că reclamantele nu au făcut dovada că autorul OG ar fi avut calitatea de proprietar la data preluării imobilului, că nu au depus certificatul de deces al acestuia, precum şi certificatul de moştenitor, care să ateste vocaţia reclamantelor la moştenirea autorului.
Totodată au fost invocate critici în sensul că din cuprinsul chitanţelor de plată a impozitului nu rezultă că sumele achitate vizează imobilul situat în str. E.
Recursul este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:
Este de observat că Decizia Curţii de Apel Galaţi a fost dată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001care reglementează regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Or, în cazul de faţă neîndeplinirea unui pact comisoriu de gradul IV nu poate constitui o preluare abuzivă în înţelesul pe care Legea nr. 10/2001 îl atribuie acestei noţiuni.
Nu se poate considera, cum greşit a făcut instanţa de apel, că neexecutarea obligaţiei de a construi reprezintă o preluare abuzivă a imobilului.
Actul normativ enunţat stabileşte la art 2 lit. a)-i) cazurile expres prevăzute de legiuitor, în care se consideră că Statul a preluat abuziv imobilele.
Astfel, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege:
a) imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale bancare, de asigurări, miniere şi transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare;
b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natură politică, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist;
c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 479/1954 privitor la donaţiile făcute statului ş.a., neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ., în acest din urmă caz dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donaţiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;
d) imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate;
e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;
f) imobilele preluate de stat în baza unor legi sau a altor acte normative nepublicate, la data preluării, în Monitorul Oficial la României, Partea I, sau în Buletinul Oficial;
g) imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensaţii echitabile;
h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare;
i) orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
În cazul dedus judecăţii, cumpărătorul nu a respectat clauza stipulată expres de părţi în conţinutul actului de vânzare încheiat între Primăria oraşului Tecuci şi G.O., acesta din urmă, în calitate de cumpărător, la data de 11 septembrie 1925.
Astfel, potrivit acordului reciproc de voinţă, părţile au stabilit expres o clauză cu valoare de pact comisoriu de gradul IV, conform căruia în termen de 8 ani de la încheierea actului, cumpărătorul este obligat să construiască pe terenul vândut o casă de locuit, iar abaterile de la această obligaţie atrag de drept, rezilierea vânzării, fără somaţie sau judecată, terenul reintrând în proprietatea şi posesiunea comunei fără alte obligaţii.
Ca atare interpretarea dată de instanţa de apel în sensul în care neexecutarea obligaţiei de a construi, echivalează cu o „prezumţie relativă de preluare abuzivă" a imobilului este contrară legii, ca şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor HG nr. 498/2003, invocată de instanţă în sprijinul admiterii apelului.
Pactul comisoriu expres conform căruia, în cazul neexecutării obligaţiilor uneia dintre părţi, contractul se consideră desfiinţat de plin drept înlătură posibilitatea instanţei judecătoreşti de a dispune, ea însăşi, aplicarea sancţiunii.
Sintagma „desfiinţare de drept" are o accepţiune specială în cuprinsul acestui pact şi menţiunile inserate în actul de vânzare-cumpărare de la pct. 8 conform cărora, orice abatere de la aceste obligaţii îşi produc efectele şi anume (rezilierea) vânzării, fără somaţie sau judecată, trebuie interpretate, în sensul că în cazul neexecutării construcţiei terenul intră în proprietatea şi posesiunea pârâtului.
Pactul comisoriu expres redactat în această formă presupune, prin acordul părţilor, că se renunţă, cu anticipaţie, la caracterul judiciar al rezilierii, cu consecinţa că partea care nu-şi va executa obligaţia nu va mai avea garanţia controlului judiciar, sancţiunea desfiinţării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligaţiei şi al voinţei creditorului de a face efectivă această sancţiune.
Ca atare, în cazul unui pact comisoriu expres, de natura celui înserat în contractul de vânzare încheiat la 11 septembrie 1925, neexecutarea culpabilă nu constituie o modalitate de exprimare a opţiunii debitorului, ci temeiul care justifică aplicarea unei sancţiuni civile acestuia din urmă.
Astfel, sancţiunea rezilierii se aplică, fără a mai fi necesară sesizarea instanţei de judecată, fiind suficientă manifestarea de voinţă a creditorului.
Reclamantele nu au probat că sunt moştenitoarele defunctului G.O., nu au depus copii de pe certificatul de deces al acestuia şi nici certificat de moştenitor aşa încât nu au dovedit nici calitatea de persoane îndreptăţite în sensul art. 3 lit. a) şi art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Referitor la criticile privind plata impozitelor reţinută de instanţa de apel este de arătat că, înscrisurile de la filele 7 dosar nr. 2528/2003 al Tribunalului Galaţi nu fac dovada că la momentul decesului autorului reclamantelor, respectiv în anul 1944, după cum susţin reclamantele, acesta avea în proprietate terenul în suprafaţă de 778,97 mp situat în Tecuci, Cartier Obor.
În consecinţă, în majoritate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Tecuci, va casa Decizia nr. 266/A din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, şi rejudecând, va respinge apelul reclamantelor împotriva sentinţei civile nr. 203 din 16 martie 2004 a Tribunalului Galaţi, pe care o menţine.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În majoritate,
Admite recursul declarat de pârâta Primăria municipiului Tecuci, prin Primar împotriva deciziei nr. 266 A din 15 februarie 2005 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi rejudecând, respinge apelul declarat de reclamantele D.C., I.M. M.E. împotriva sentinţei civile nr. 203 din 16 martie 2004 a Tribunalului Galaţi, pe care o menţine.
Irevocabilă.
Opinie separată
Consider că se impunea respingerea recursului declarat în cauză deoarece:
- potrivit „actului de vânzare" din 11 septembrie 1925, transcris în registrul de publicitate imobiliară, terenul în discuţie a trecut în proprietatea cumpărătorului, care trebuia să nu-l înstrăineze timp de 8 ani (cu începere de la data menţionată) şi era obligat să construiască o casă de locuit, în acelaşi interval;
- nerespectarea ultimei obligaţii era sancţionată cu rezilierea vânzării, conform unui pact comisoriu de gradul IV;
- principial, neexecutarea unei obligaţii nu atrage, automat, desfiinţarea contractului (chiar în ipoteza unui pact comisoriu expres), fiind necesară în acest sens o manifestare de voinţă a creditorului, care poate renunţa la dreptul de a solicita rezoluţiunea sau rezilierea;
- reclamantele au dovedit achitarea unei rate din preţul terenului, la 9 septembrie 1935 (după aproape 2 ani de la expirarea termenului de îndeplinire a obligaţiei avute în vedere de pactul comisoriu expres) şi a impozitelor aferente anilor 1943 şi 1944, includerea imobilului menţionat în declaraţia pentru stabilirea impozitului pe anul 1958, precum şi efectuarea unor demersuri de clarificare a situaţiei aceluiaşi bun, în anul 1969, când pretind că ar fi avut loc deposedarea;
- recurentul nu a contestat afirmaţiile reclamantelor în sensul că deposedarea a avut loc în 1969 (la 36 de ani de la împlinirea termenului de construire a casei de locuit) şi nu a prezentat actul administrativ în baza căruia a preluat terenul în discuţie, referindu-se la pactul comisoriu expres de abia la 16 martie 2004, după respingerea notificării (pentru alte considerente) şi chemare în judecată;
- din lucrările dosarului nu rezultă că reclamantele sau tatăl acestora ar fi avut şi alte proprietăţi imobiliare în municipiul Tecuci;
- pe parcursul procesului, reclamantele au făcut dovada că sunt descendentele persoanei trecute în „actul de vânzare", iar pârâtul nu a contestat calitatea lor de moştenitoare;
- în acest context, recurentul nu a făcut dovada formală a redobândirii terenului ca urmare a repunerii părţilor în situaţia anterioară, conform pactului comisoriu expres, deci nu a răsturnat prezumţia relativă de preluare abuzivă, instituită de art. 1 lit. e) din Capit. I al HG nr. 498/2003, cum corect a reţinut instanţa de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10045/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10002/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
