ICCJ. Decizia nr. 10250/2005. Civil. Revizuire
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10250
Dosar nr. 19.806/1/2005
(nr. vechi 5524/2005.
Şedinţa publică din 12 decembrie 2006
Asupra cererii de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 16 octombrie 2000, reclamanţii N.S., N.M. şi N.F., au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar şi B.I.Ş., obligarea pârâţilor de a le lăsa în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, precum şi a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 149, având ca obiect spaţiul revendicat, încheiat la 21 ianuarie 1997.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin hotărâre irevocabilă (Decizia nr. 1184 din 5 aprilie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă) pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, reţinându-se că nemişcătorul a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil, întrucât proprietarii N.S., N.M. şi N.F., erau exceptaţi de la naţionalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
S-a mai arătat că la 21 ianuarie 1997, pârâta D.A.F.I. a înstrăinat apartamentul către I.Ş.B. în temeiul Legii nr. 112/1995, deşi exista litigiu pe rol, referitor la bunul înstrăinat, încălcându-se astfel prevederile art. 1 pct. 1 din HG nr. 11/1997.
Investit cu soluţionarea litigiului, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 515 din 9 mai 2001, a admis în parte acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul, respingând totodată capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 586/A din 20 decembrie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta B.I.Ş. şi admiţând apelul Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Administraţia Fondului Imobiliar, a schimbat în parte sentinţa tribunalului, în sensul că a respins şi capătul de cerere referitor la restituirea preţului imobilului, pe temeiul lipsei calităţii procesuale pasive.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Recursul declarat de pârâta B.I.Ş. a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală care, prin Decizia nr. 5208 din 21 septembrie 2004 a casat hotărârea dată în apel şi a schimbat în parte sentinţa nr. 515 din 9 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, în sensul că a respins şi capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului, apartamentul nr. 3 din Bucureşti.
A menţinut restul dispoziţiilor deciziei Curţii de Apel şi sentinţei tribunalului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că, în speţă, prezumţia de bună credinţă instituită prin dispoziţiile art. 1899 alin. (2) C. civ., nu a fost răsturnată de reclamanţi.
Astfel, s-a mai arătat, faţă de împrejurarea că la momentul înstrăinării bunului nu exista litigiu referitor la acesta, se poate reţine că pârâta a avut convingerea că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege, spre a-i putea transmite proprietatea.
Ca atare, cum pârâta are calitatea de posesor proprietar al imobilului, acţiunea în revendicare de drept comun întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., se impunea a fi respinsă.
Împotriva acestei ultime hotărâri au formulat cerere de revizuire reclamanţii N.S., N.M. şi N.F. care, invocând temeiul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., susţin în esenţă că, după darea hotărârii, au descoperit un înscris din care rezultă că la data înstrăinării imobilului în litigiu, pârâta B.I.Ş. mai deţinea în proprietate un alt apartament compus din două camere, situat în str. L., situaţie în care, prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 149 din 21 ianuarie 1997, au fost încălcate prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, potrivit cărora sunt exceptaţi de la prevederile Legii nr. 112/1995 chiriaşii titulari, care au dobândit o locuinţă proprietate personală.
Ca atare, se mai arată, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 112/1995, conform cu care sunt lovite de nulitate absolută actele de înstrăinare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Cererea de revizuire se priveşte ca fondată, urmând a fi admisă, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Legea nr. 112 din 25 noiembrie 1995 „pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului", chiriaşii titulari ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.
Corelativ, alin. (6) al aceluiaşi text, dispune că fac excepţie de la prevederile alin. (19 chiriaşii titulari sau membrii familiei lor, soţ, soţie, copii minori, care au dobândit sau înstrăinat o locuinţă proprietate personală, după 1 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
În speţă, din actul prezentat de revizuienţi (certificatul de moştenitor nr. 92 din 13 august 2003 eliberat de B.N.P. S.C.D., f.9, dosar 19806/1/2005 al Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală) rezultă că de pe urma defunctului B.N., decedat la data de 5 noiembrie 1995, a rămas un singur moştenitor, respectiv B.I.Ş., în calitate de fiică, în masa succesorală fiind inclus dreptul de proprietate asupra locuinţei din Bucureşti, apartament A.
Ca atare, rezultă cu pregnanţă că la data încheierii actului de vânzare cumpărare, a cărui nulitate absolută s-a cerut a fi constatată prin cererea introductivă, respectiv la 21 ianuarie 1997, pârâta B.I.Ş., nu îndeplinea exigenţele legii pentru ca, în calitate de chiriaş, să poată opta în vederea cumpărării apartamentului în litigiu.
Împrejurarea că certificatul de moştenitor, invocat de revizuienţi ca act nou, a fost emis la o dată ulterioară înstrăinării apartamentului, respectiv la 13 august 2003, este lipsită de relevanţă juridică în condiţiile în care pârâta, în calitate de fiică a defunctului, a avut beneficiul sezinei, chiar de la data deschiderii succesiunii în această calitate, de moştenitor sezinar, putând intra în posesia moştenirii, fără îndeplinirea vreunei formalităţi sau dobândirea vreunei aprobări.
Cât priveşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească înscrisurile doveditoare la care face referire art. 322 pct. 5 teza 1 C. proc. civ., revizuienţii au făcut dovada că actul invocat, care exista la data judecăţii, a fost descoperit după pronunţarea hotărârii judecătoreşti a cărei retractare s-a solicitat.
Tot astfel, actele ataşate cererii de revizuire, atestă împrejurarea că reclamanţii, care au făcut repetate demersuri la Direcţia Generală a Finanţelor Publice de Impozite şi Taxe locale a Sectorului 1, au fost în imposibilitate de a prezenta înscrisul în instanţa care a pronunţat hotărârea atacată.
Cât priveşte caracterul determinant al înscrisului descoperit şi invocat în revizuire, acesta nu poate fi contestat în condiţiile în care instanţa şi-a fundamentat soluţia pe buna credinţă a pârâtei la data încheierii contractului, cunoaşterea conţinutului acestui act, din cuprinsul căruia rezultă că la data înstrăinării imobilului au fost înfrânte dispoziţiile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, fiind cu certitudine aptă de a fi condus la o altă soluţie decât cea pronunţată.
Aşa fiind, cererea de revizuire urmează a se admite cu consecinţa schimbării în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâta B.I.Ş. împotriva deciziei nr. 586A din 20 decembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite cererea de revizuire formulată de revizuenţii N.S., N.M. şi N.F. împotriva deciziei civile nr. 5208 din 21 septembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Schimbă Decizia în tot, în sensul că respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.
Ia act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1319/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10290/2005. Civil. Interdicţie. Recurs → |
|---|
