ICCJ. Decizia nr. 10414/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10414
Dosar nr. 11262/200.
Şedinţa publică din 9 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 124 din 9 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de contestatorul V.P. în contradictoriu cu Primarul Municipiul Sibiu; s-a anulat dispoziţia nr. 1956 din 19 octombrie 2004 emisă de către pârât şi s-a dispus obligarea pârâtului să emită dispoziţie motivată pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul ce formează obiectul notificării formulată de către V.P. şi V.C.
La soluţionarea cauzei, instanţa a avut în vedere următoarele considerente:
Prin dispoziţia nr. 1956/2004, pârâtul a respins notificarea formulată cu motivarea că notificatorii nu au respectat termenul şi procedura de comunicare prin executorul judecătoresc a notificării şi că nu au dovedit existenţa dreptului de proprietate, precum şi calitatea de persoană îndreptăţită până la 1 iulie 2003.
Prin întâmpinare, pârâtul şi-a reconsiderat poziţia arătând că nu se contestă termenul de depunere a notificării, ci faptul că ea nu a fost comunicată prin executorul judecătoresc.
Necomunicarea cererii prin executorul judecătoresc dar care a fost primită de destinatar, trebuie să-şi producă efectele în raport cu acesta din urmă. Dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 vorbesc despre efectele notificării şi faţă de alte persoane, ceea ce înseamnă că are efect probatoriu şi faţă de terţi.
Neprimirea actelor doveditoare după termenul prevăzut de OG nr. 10/2003 ar încălca regulile probatorii aplicabile procesului civil şi ar duce la nesocotirea principiului rolului activ al magistratului.
Prin Decizia civilă nr. 1004/A din 21 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de către pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 124 din 9 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Sibiu în deciziei nr. 6032/2004, reţinându-se următoarele:
Potrivit art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, notificarea comunicată prin executorul judecătoresc face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi a respectării termenului prevăzut de alin. (1) al aceluiaşi articol. Astfel, notificarea face doar dovada depunerii în termen a cererii de restituire.
Termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, modificat prin OUG nr. 10/2003 aprobată prin Legea nr. 289/2003 este aplicabil doar fazei administrative, împrejurare care rezultă din chiar aşezarea articolului în cuprinsul legii.
Legea nr. 10/2001 stabileşte norme procedurale pentru faza administrativă, însă conduita şi obligaţiile instanţei de judecată reies din prevederile codului de procedură civilă.
Art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 23.2. alin. (2) din HG nr. 498/2003 face trimiterea la invitarea persoanei îndreptăţite la restituire să participe la soluţionarea cererii sale şi la încheierea unui proces-verbal în care să se menţioneze actele care mai trebuie depuse. În aceste condiţii, unitatea deţinătoare trebuia să aducă la cunoştinţa persoanei îndreptăţite necesitatea completării cererii sale.
Împotriva deciziei de apel a formulat recurs pârâtul-apelant, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o măsură imperativă referitoare la comunicarea notificării prin executorul judecătoresc, care are obligaţia de a înregistra şi de a o comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării.
Nu s-au dovedit dreptul real pretins şi nici calitatea de persoană îndreptăţită în termenul legal prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi OG nr. 10/2003.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel nu au avut în vedere că, potrivit art. 1 lit. e) din Cap.I din HG nr. 498/2003, sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, prelungit prin OG nr. 10/2003, este un termen de decădere. Alin. (2) al art. unic din OG nr. 10/2003 prevede că actele depuse sau invocate de persoana îndreptăţită după expirarea termenului, nu mai pot fi admise ca probe pentru soluţionarea cauzei; totodată formularea art. 22 din Legea nr. 10/2001 impune o obligaţie imperativă de depunere a actelor într-un anumit termen; în acelaşi timp, art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele pot fi depuse până la soluţionarea notificării.
Extrasul de carte funciară a fost depus doar în faţa instanţei de fond.
În cadrul procedurii, instanţa de judecată este chemată să verifice legalitatea şi temeinicia dispoziţiilor emise pe baza actelor existente în dosarul Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 la momentul soluţionării.
Principiile procesului civil invocate în motivarea hotărârii încalcă un alt principiu potrivit căruia între o normă specială (Legea nr. 10/2001) şi o normă generală (codul civil) în materie de revendicare imobiliară, se aplică norma specială.
Totodată, aplicarea şi respectarea principiilor rolului activ şi al aflării adevărului, nu se pot realiza cu nerespectarea dispoziţiilor imperative referitoare la respectarea termenelor prin care legea impune anumite obligaţii.
Analizând Decizia recurată, în raport de cricitile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat.
Art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prevede că notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărui circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare; executorul judecătoresc va înregistra notificarea şi o va comunica persoanei notificate în termen de 7 zile de la data înregistrării.
În alin. (5) al aceluiaşi articol se arată că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În ceea ce priveşte procedura de comunicare a notificării de către persoana îndreptăţită către unitate deţinătoare, singura sancţiune legală este, prin urmare, pentru nerespectarea termenului stipulat de lege pentru formulare.
Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost în sensul că necomunicarea notificării prin intermediul executorului judecătoresc să afecteze valabilitatea procedurii, ar fi prevăzut acest lucru în mod expres, aşa cum s-a procedat în cazul nerespectării termenului de formulare a notificării.
Art. 22 din Legea nr. 10/2001, anterior republicării, prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Termenul de 18 luni a fost ulterior prelungit, iar prin OG nr. 10/2003 s-a prevăzut, pe lângă prelungirea termenelor, că actele care se depun după expirarea termenului pot fi luate în considerare numai dacă unitatea deţinătoare consideră că sunt esenţiale pentru soluţionarea notificării şi numai dacă nu s-a emis deja Decizia de soluţionare.
Art. 25 din Legea nr. 10/2001 republicată (art. 23 din legea republicată) prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, şi la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Sancţiunea la care se expune persoana notificantă în cazul în care nu s-au depus toate actele doveditoare, atât în termenul de 60 de zile stipulat cât şi în termenul prelungit conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este aceea că notificarea este soluţionată numai în baza actelor depuse, pct. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Din modul de reglementare a procedurii de restituire prin Legea nr. 10/2001, rezultă că etapa comunicării notificării este cuprinsă în procedura prealabilă administrativă care se desfăşoară exclusiv în faţa unităţii deţinătoare investită cu soluţionarea notificării.
Procedura de restituire reglementată de Legea nr. 10/2001 cuprinde două faze, şi anume procedura administrativă prealabilă şi procedura judiciară, la ultima recurgându-se în cazul în care în prima fază nu se ajunge la un mod de soluţionare agreat de persoana îndreptăţită.
Aspectul supus analizei fiind reglementat în procedura prealabilă, administrativă, rezultă că se aplică numai în procedura desfăşurată în faţa unităţii deţinătoare şi nu a instanţei de judecată, a cărei competenţă intervine ulterior (facultativ) şi ale cărui reguli şi principii de desfăşurare a procesului civil sunt prevăzute de codul de procedură civilă.
Pe de altă parte, atunci când legiuitorul a vrut să sancţioneze nerespectarea unui termen expres stipulat, a prevăzut sancţiunea aferentă.
Astfel, după cum s-a arătat mai sus, în art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată se arată că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a se solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
În acelaşi timp, în art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 republicată este sancţionată nerespectarea termenului expres stipulat pentru promovarea acţiunilor de nulitate pentru actele juridice la care face referire textul legal; astfel, se arată că dreptul la acţiune se prescrie.
În aceste condiţii, nu are loc o suprapunere a dispoziţiilor legale, norme speciale şi norme generale, în sensul invocat în cadrul recursului, şi care să atragă aplicarea normei speciale.
Aspectele procedurale sunt diferenţiate, fiind vorba de o etapă în faţa unităţii deţinătoare şi de o altă etapă, care nu este obligatorie, în faţa instanţei de judecată.
Prin urmare, reţinând că nu sunt fondate criticile formulate în cadrul recursului şi care atrag incidenţa art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Curtea urmează să dispună în consecinţă.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurentul-pârât va fi obligat la plata de sumei de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu împotriva deciziei civile nr. 1004 din 21 iunie 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Obligă recurentul-pârât Primarul Municipiului Sibiu la plata sumei de 300 RON, reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant V.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10416/2005. Civil. Revizuire. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10367/2005. Civil → |
|---|
