ICCJ. Decizia nr. 1048/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1048
Dosar nr. 10210/200.
Şedinţa publică din 10 februarie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 2 iunie 2003, completată la 21 octombrie 2003, reclamanţii G.M.C. şi G.L. au chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Local al municipiului Lugoj, SC M. 22 SA Lugoj şi SC G.C. SRL Lugoj solicitând constatarea nulităţii absolute a:
- contractului nr. 3826 c/2002, prin care pârâta SC M. 22 SA a închiriat pârâtei SC G.C. L.G. SRL imobilul situat în Lugoj, judeţul Timiş, pentru perioada 1 mai 2002–1 mai 2007;
- procesului-verbal de vânzare prin negociere directă din 5 mai 2003 întocmit în temeiul art. 9 din Legea nr. 550/2002, prin care aceleaşi pârâte au convenit să vândă şi, respectiv, să cumpere spaţiul comercial din imobilul anterior închiriat la preţul de 156 milioane lei plătibil în 36 de rate lunare;
- contractului de vânzare-cumpărare nr. 26700 din 17 iunie 2003 prin care Statul Român reprezentat de Consiliul Local al municipiului Lugoj a vândut pârâtei SC G.C. L.G. SRL Lugoj, în temeiul Legii nr. 550/2002, cota-parte de 29/32 din imobilul situat în Lugoj, judeţul Timiş, înscris în C.F. nr.top. 733/b/4/b/1/a/1, compus din casă, teren în suprafaţă de 322 mp şi spaţiu comercial format din 2 construcţii cu destinaţie de atelier-depozitare.
Motivând acţiunea, reclamanţii au arătat că, potrivit extrasului de carte funciară, sunt coproprietari pe cota de 3/32 din imobilul obiect al celor trei acte juridice, alături de Statul Român, care deţine cota de 29/32, imobilul nefiind niciodată spaţiu comercial şi nici în administrarea pârâtei SC M. 22 SA, că au cerut coproprietarului să le vândă cota de 29/32, că pârâta SC M. 22 SA a închiriat întregul imobil şi nu doar cota Statului Român, că procesul-verbal de negociere, precum şi vânzarea efectivă au ca obiect întregul imobil, deşi în contractul de vânzare-cumpărare s-a înscris numai cota Statului Român, că negocierea şi vânzarea s-au făcut în timpul desfăşurării procesului civil prin care reclamanţii au cerut sistarea stării de indiviziune asupra imobilului, şi că vânzarea contravine prevederilor art. 4 din Legea nr. 550/2002, dat fiind că imobilul nu este spaţiu comercial şi nu este destinat comerţului cu amănuntul, iar vânzarea s-a făcut cu plata preţului în rate.
În drept, reclamanţii au invocat prevederile art. 948 şi urm. C. civ.
Prin întâmpinarea din 16 septembrie 2003, Consiliul Local al municipiului Lugoj a invocat excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Lugoj în soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de vânzare prin negociere directă, susţinând că asemenea competenţă revine Secţiei de contencios administrativ a Tribunalului Timiş potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din Legea nr. 550/2002.
Răspunzând întâmpinării, reclamanţii au susţinut că Judecătoria Lugoj are competenţa soluţionării tuturor capetelor de cerere.
Prin încheierea din 18 noiembrie 2003 Judecătoria Lugoj a respins ca nefondată excepţia necompetenţei sale materiale, iar prin sentinţa civilă nr. 2467 din 2 decembrie 2003 aceeaşi instanţă a respins acţiunea reclamanţilor ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamanţi a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 206 din 24 februarie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Cu privire la destinaţia imobilului instanţa de apel a constatat că este comercială potrivit menţiunii din caietul de sarcini întocmit în vederea vânzării, împotriva căruia reclamanţii nu s-au înscris în fals.
Referitor la contractul de închiriere, aceeaşi instanţă a statuat că ipoteza în care imobilul nu ar avea destinaţie de spaţiu comercial şi faptul că statul este coproprietar, având numai o cotă parte din imobil, nu constituie motive de nulitate absolută a contractului prin prisma prevederilor art. 948 C. civ., iar mai mult, închirierea întregului imobil şi nu doar a cotei-părţi din proprietatea statului era posibilă fără acordul coproprietarilor-reclamanţi, contractul de închiriere nefiind un act de dispoziţie, situaţie în care reclamanţii puteau cere doar obligarea statului la plata proporţională a chiriei încasate pentru întregul imobil.
În privinţa vânzării imobilului, curtea de apel a constatat că, în contra susţinerilor reclamanţilor, Statul Român a înstrăinat numai cota sa parte de 29/32, iar existenţa unui proces de partaj între reclamanţi şi stat la momentul vânzării, nu împiedica însăşi vânzarea, dobânditorul drepturilor statului urmând a prelua prerogativele şi locul acestuia în acel proces.
Împotriva deciziei instanţei de apel reclamanţii G.M.C. şi G.L. au declarat recurs în termenul prevăzut de lege solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Dezvoltând recursul, reclamanţii au susţinut că:
- instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de recurs reglementat prin art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin aceea că nu a dispus citarea Statului Român ca persoană juridică, proprietar tabular al cotei de 29/32 din imobil;
- curtea de apel a soluţionat cauza încălcând normele de competenţă materială, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., neobservând că obiect al cauzei este şi discutarea valabilităţii vânzării imobilului prin negociere directă, a cărei soluţionare în primă instanţă intră în competenţa secţiei contencios administrativ a tribunalului şi nu în competenţa judecătoriei faţă de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 550/2002;
- administrând probe insuficiente pentru stabilirea naturii juridice a imobilului în sensul de a se lămuri dacă acesta a fost sau nu un spaţiu comercial, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre recurabilă pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.;
- hotărârea atacată este nelegală, caz de recurs conform art.304 pct. 9 C. proc. civ., prin aceea că nu s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare dată de vânzarea întregului imobil de către statul copărtaş şi de vânzarea ocultă în timp ce între coindivizari exista un proces de ieşire din indiviziune.
Recursul nu este fondat pentru cele ce succed.
Potrivit extrasului din C.F. Lugojul German, în parcela 733/b/4/b/1/a/1 este situat imobilul loc de casă în suprafaţă de 578 mp, o casă P + 2 etaje şi casa nr. 1537 compusă din 2 clădiri vechi.
Proprietarii imobilelor de mai sus sunt:
- Statul Român pe terenul de 322 mp şi pe cota de 29/32 din casa nr. 1537;
- reclamanţii G. pe terenul de 56 mp şi pe cota de 3/32 din casa nr. 1537, precum şi pe terenul de 100 mp şi cota de ½ din casa P + 2 etaje;
- soţii B.I. şi M. pe terenul de 100 mp şi cota de ½ din casa P + 2 etaje.
Prin Hotărârea nr. 117 din 27 august 1998 a Consiliul Local al municipiului Lugoj, locuinţele şi spaţiile cu altă destinaţie aflate în proprietatea Statului Român au fost date în administrarea SC M. 22 SA Lugoj, cu începere de la data de 1 septembrie 1998.
Prin Hotărârea nr. 161/2002 a aceluiaşi consiliu local, necontestată, casa nr. 1537, compusă din 2 construcţii în suprafaţă construită de 50 mp , a fost definită ca având destinaţie de atelier-depozitare şi a fost înscrisă în lista anexă privind spaţiile comerciale şi de prestări servicii proprietate privată a statului.
Prin contractul nr. 3826 c/2002 pârâta SC M. 22 SA Lugoj a închiriat imobilul dat în administrare pârâtei SC G.C. L.G. SRL Lugoj pentru perioada 1 mai 2002–1 mai 2007.
Prin procesul-verbal din 5 mai 2003, comisia de vânzare a spaţiilor comerciale din cadrul Consiliului Local al municipiului Lugoj şi pârâta SC G.C. L.G. Lugoj au convenit vânzarea aceluiaşi imobil către pârâta de mai sus în temeiul Legii nr. 550/2002.
Prin contractul nr. 26700 din 17 iunie 2003, Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Lugoj, a vândut pârâtei SC G.C. L.G. Lugoj cota de 29/32 părţi din casa nr. 1537 şi terenul în suprafaţă de 322 mp, vânzarea-cumpărarea făcându-se „cu procesul notat sub B 25 de G.M.C. şi G.L. împotriva Statului Român prin Consiliul Local Lugoj pentru sistarea stării de indiviziune" şi cu clauza încetării de drept a contractului de închiriere pentru acelaşi imobil.
Faţă de situaţia de fapt descrisă, motivele de recurs formulate de reclamanţi sunt neîntemeiate.
Hotărârea consiliului local prin care s-a stabilit destinaţia comercială a imobilului constituie probă concludentă şi suficientă privind natura juridică a acestui bun.
De altfel, reclamanţii au susţinut doar că anterior anului 2002 imobilul nu a avut asemenea destinaţie, ceea ce este adevărat, şi că nici nu i s-a dat în fapt atare utilitate până în luna mai 2003, susţineri care nu sunt de natură să schimbe regimul juridic stabilit în modul arătat.
Ca urmare, instanţele de fond şi apel au avut probe suficiente şi concludente pentru a constata destinaţia de spaţiu comercial a imobilului, neputându-li-se imputa în mod temeinic lipsa rolului activ conferit ca drept şi obligaţie prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
În raport de corecta definire a destinaţiei de spaţiu comercial a imobilului, se constată că vânzarea este reglementată prin Legea nr. 550 din 14 octombrie 2002, care stabileşte cadrul juridic pentru vânzarea spaţiilor comerciale şi a celor de prestări de servicii, proprietate privată a statului, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale.
Potrivit art. 4 lit. a) din lege, calitate de vânzător are consiliul local, care încheie contracte de vânzare-cumpărare în numele statului.
Având asemenea calitate în numele statului, Consiliul Local al municipiului Lugoj, care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se cere a se constata în procesul de faţă, are şi calitatea de parte în acest proces, reprezentând Statul Român, care, de altfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, nu poate fi citat în nume propriu, ci numai prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Aşadar, citând numai Consiliul Local al municipiului Lugoj, instanţa de fond şi de apel au respectat regulile de procedură.
Totodată, pe deplin legal instanţele s-au declarat competente a soluţiona cauza de faţă în ansamblul ei.
Potrivit dispoziţiilor coroborate din art. 8 alin. (3), art. 9 alin. (3) şi art. 10 alin. (2) din Legea nr. 550/2002, intră în competenţa de soluţionare a secţiei de contencios administrativ a tribunalului contestaţiile formulate de părţile interesate având ca obiect raportul de evaluare, stabilirea preţului de vânzare, refuzul de a încheia procesul-verbal, încheierea nelegală şi netemeinică a acestuia, precum şi refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare, operaţiuni care compun procedura vânzării spaţiilor comerciale şi a celor de prestări de servicii proprietate privată a statului.
Cu alte cuvinte, doar contestaţia descrisă se soluţionează de către instanţa de contencios administrativ, nu însă şi acţiunea în constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal de negociere, care aparţine dreptului comun, competenţa soluţionării în primă instanţă revenind judecătoriei ca instanţă de drept comun şi curţii de apel ca instanţă de apel potrivit dispoziţiilor art. 1 şi art. 3 C. proc. civ.
Nici motivul de recurs circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit.
În primul rând, nu este real că statul copărtaş ar fi vândut întregul bun indiviz, din contractul de vânzare-cumpărare rezultând vânzarea doar a cotei părţi de 29/32, ceea ce este pe deplin legal, nefiind prohibit de lege, iar prin notarea în contract a procesului de partaj existent între reclamanţi pe de o parte şi statul vânzător pe de altă parte, acesta din urmă a transmis cumpărătorului şi calitatea sa de parte în acel proces.
Dar, în chiar ipoteza nereală susţinută de reclamanţi că întreg imobilul a fost vândut, vânzarea nu este nulă, ci supusă fie condiţiei suspensive (bunul să cadă în lotul vânzătorului la efectuarea partajului), fie condiţiei rezolutorii (bunul să nu cadă în lotul coproprietarului vânzător), în oricare din ipoteze vânzarea fiind valabilă până la efectuarea partajului.
Pentru toate cele arătate, recursul este nefondat şi va fi respins în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.M.C. şi G.L. împotriva deciziei nr. 206 din 24 februarie 2004 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1057/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1020/2005. Civil → |
|---|
