ICCJ. Decizia nr. 1053/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată, reclamantul B.T. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea la despăgubiri în sumă de 100.000 lei pentru fiecare zi, începând cu data de 16 mai 1999 până în prezent, în temeiul art. 504 C. proc. pen. cu motivarea că măsura arestării preventive s-a luat pe nedrept, prin exercitarea abuzivă a acțiunii penale de către Ministerul Public.
Tribunalul Bistrița Năsăud, prin sentința civilă nr. 508 din 7 iulie 2003 a respins acțiunea, reținând că reclamantul nu se află în situația reglementată de art. 504 C. proc. pen.
Aceasta întrucât, prin sentința penală nr. 188 din 2 octombrie 2000 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, în dosar nr. 2254 /1999 B.T. a fost condamnat la 15 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în condițiile recidivei post condamnatorii în baza art. 211 alin. (1) și alin. (2) lit. f) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., pedeapsă în a cărui executare se află și în prezent.
Hotărârea de condamnare a rămas definitivă, prin exercitarea tuturor căilor de atac, ordinare și extraordinare, recursul inculpatului fiind soluționat prin decizia penală nr. 3516 din 3 iulie 2001 a Curții Supreme de Justiție, iar cererea de revizuire, prin decizia penală nr. 1763 din 4 aprilie 2003 a aceleiași instanțe.
Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 188 din 5 noiembrie 2003, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.T., împotriva sentinței civile nr. 508 din 7 iulie 2003 a Tribunalului Bistrița Năsăud, în esență, pentru aceleași considerente.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, fără a indica motivele de casare, invocând numai în motivarea căii de atac, faptul că a fost condamnat pe nedrept, nu a avut parte de un proces echitabil, nu se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, motiv pentru care solicită despăgubiri constând în daune materiale și morale.
Concluzionează recurentul în sensul că nu este mulțumit de cele două hotărâri judecătorești pronunțate în cauză.
Recursul nu este fondat.
în primul rând, este de observat că cele invocate de recurent în dezvoltarea recursului său, nu se pot constitui în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., simpla nemulțumire față de hotărârile pronunțate neputând fi primită în acest sens.
Nu mai puțin, deasemeni, vinovăția sau nevinovăția sa în ce privește săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, pentru care a fost condamnat, evident, nu pot face obiect de cercetare judecătorească, în acest cadru procesual.
Dar, chiar dacă s-ar trece peste acestea, este de reținut că hotărârea atacată astfel este legală.
Instanțele au apreciat în mod corect că reclamantul nu se află în situația reglementată de art. 504 C. proc. pen. și acestea întrucât, se află în executarea unei pedepse privative de libertate aplicată prin sentința penală nr. 188/2000 pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, definitivă prin respingerea apelului, respectiv a recursului.
Așadar, esențial, cât timp nu s-a stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă că inculpatul a fost condamnat pe nedrept și că, nelegal a fost arestat preventiv, respingerea acțiunii pentru despăgubiri, formulată în temeiul art. 504 C. proc. pen. , se impunea cu necesitate.
Față de cele arătate, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1058/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 109/2005. Civil → |
|---|
