ICCJ. Decizia nr. 101/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 5889 din 11 octombrie 2000 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții V.B. și S.E.P. (fostă R.) au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General și C.V., conform precizării la acțiune, pronunțarea unei hotărâri prin care pârâții să fie obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.
Prin sentința nr. 1759 din 11 decembrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea și a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul în litigiu.
Pentru a hotărî astfel, s-a reținut de către prima instanță că reclamanții au calitatea de proprietari ai imobilului în raport de actul de donație în formă autentică din anul 1940, de Jurnalul nr. 11616/1946 al Tribunalului Ilfov, secția a V-a, și a sentinței civile nr. 603/1946, a aceleiași instanțe.
Prin dispoziția nr. 336/2002 a Primăriei Municipiului București, emisă în baza Legii nr. 10/2001, reclamanților li s-a reconstituit în natură dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, cu excepția apartamentelor vândute conform Legii nr. 112/1995.
Dispoziția menționată atestă faptul că statul nu a devenit niciodată proprietar, iar Decretul nr. 92/1950, nu poate fi considerat un titlu valabil în sensul art. 6 al Legii nr. 213/1998, întrucât contravine dispozițiilor legale și constituționale care garantau dreptul la proprietate privată al persoanelor fizice.
întrucât prima instanță a fost investită cu judecarea acțiunii anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, și existând două titluri de proprietate pentru apartamentul în litigiu, s-a procedat la compararea celor două titluri, considerându-se preferabil titlul reclamanților dat fiind că provine de la adevăratul proprietar și este mai vechi.
A reținut prima instanță, că dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, sunt inaplicabile întrucât statul a preluat bunul fără titlul valabil, așa cum este definit de art. 6 din Legea nr. 213/1998, și prin urmare nu-l putea înstrăina conform Legii nr. 112/1995.
în ceea ce privește buna credință a pârâtului, instanța de fond a reținut că nu prezintă relevanță în cauză, în raport cu obiectul acțiunii, regulile bunei credințe fiind aplicabile numai în cazul unei cereri având ca
obiect constatarea nulității contractului ce constituie titlul de proprietate al pârâtului.
împotriva acestei sentințe au declarat apel, pârâții Municipiul București și C.V. criticând-o ca nelegală și netemeinică.
Primăria Municipiului București în dezvoltarea motivelor de recurs a susținut că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 18 lit. d) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, această lege având un caracter special și fiind de imediată aplicare cauzelor aflate în curs de judecată.
Prin apelul său, pârâtul C.V. a susținut în esență că în mod eronat instanța de fond a apreciat că dispoziția nr. 336/2002 emisă de Primăria Municipiului București, atestă faptul că statul nu a devenit niciodată proprietar, deoarece un act administrativ nu poate produce efecte în privința validării unui titlu de proprietate.
De asemenea a fost încălcată și norma imperativă a art. 47 din Legea nr. 10/2001, care prevede că această din urmă lege este aplicabilă în cauză.
A mai susținut pârâtul apelant că motivarea hotărârii atacate este contradictorie întrucât instanța reține că în ceea ce-i privește pe reclamanți sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, întrucât a fost avută în vedere dispoziția de restituire, iar în ceea ce-i privește pe pârâți a apreciat că această lege nu este aplicabilă.
Printr-un ultim motiv de apel, a fost criticată hotărârea întrucât a înlăturat nejustificat aplicabilitatea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, rezumându-se doar la compararea titlurilor și înlăturând consecințele pe care legea le oferă bunei credințe în această motivare.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 376 din 16 septembrie 2003, a admis apelurile declarate de pârâții Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General și C.V., împotriva sentinței nr. 1759 din 11 decembrie 2002, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, pe care a modificat-o în tot și în rejudecare a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele:
Reținând că investirea instanței s-a făcut anterior Legii nr. 10/2001, și procedând la compararea titlurilor potrivit dreptului comun, excluzând aplicabilitatea criteriilor de preferință reglementate sub acest aspect de legea specială, Tribunalul a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, lege aplicabilă proceselor în curs cât și a principiului potrivit căruia legea specială derogă de la legea generală.
Criteriile de preferință se regăsesc în textele care prevăd că atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se stabilesc numai prin echivalent bănesc, exemplificând în acest sens, art. 18 lit. d) al Legii nr. 10/2001.
Buna-credință a părților contractante are relevanță în cauză, fiind un element în raport de care se analizează respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.
în cauza de față, buna-credință a vânzătorului și cumpărătorului, chiriaș este pe deplin dovedită, întrucât la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare, respectiv în anul 1997, fostul proprietar formulase cereri pentru acordarea de despăgubiri, înregistrată la Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 la data de 20 mai 1996 (fila 24 dosar apel), iar acțiunea în revendicare a fost promovată la data de 12 octombrie 2000, astfel că voința fostului proprietar de redobândire în natură a imobilului nu era exprimată la data apariției Legii nr. 112/1995.
Nemaifiind formulată o cerere de restituire în natură a imobilului, verificarea respectării art. 9 al Legii nr. 112/1995 nu se impunea, chiriașului titular de contract, acesta putând opta fără nici o restricție la cumpărarea apartamentului pentru care fostul proprietar a solicitat despăgubiri în echivalent.
A mai reținut instanța de apel, că atâta vreme, cât fostul proprietar nu a contestat trecerea cu titlu sau fără titlu a imobilului în proprietatea statului la momentul vânzării apartamentului, nu poate fi reținut argumentul primei instanțe, că art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, este inaplicabil în speța de față.
Prin urmare, imobilul fiind înstrăinat fostului chiriaș cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ambele părți contractante fiind de bună credință, și deci aplicabile dispozițiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, este preferabil titlul apelanților pârâți.
împotriva acestei decizii, reclamanții B.V. și P.S.E., au declarat recurs pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9, și 10 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 376 din 16 septembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și în rejudecare respingerea apelurilor declarate de pârâții apelanți.
în motivarea recursului se susțin următoarele:
- instanța de apel a judecat o altă cerere decât aceia cu care a fost sesizată, respectiv o cerere de restituire conform Legii nr. 10/2001, care nu era în vigoare la data introducerii acțiunii și o alta de constatare a bunei credințe a părților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995.
Sub acest aspect, recurenții au arătat că nu au fost administrate probe, fiind încălcate principiile disponibilității, dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil.
- instanța de apel interpretează dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în sensul că acestea ar fi aplicabile și în situațiile în care reclamanții nu au ales calea administrativă de restituire reglementată de această lege;
- în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 întrucât acest act normativ a fost edictat după intentarea acțiunii de față și nu poate retroactiva aplicându-se într-un litigiu născut anterior intrării sale în vigoare.
O soluție contrară ar însemna încălcarea principiului neretroactivității legii civile reglementat prin dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României și din art. 1 C. civ.
- dacă s-ar accepta aplicabilitatea în cauza de față a dispozițiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, dat fiind caracterul lor general se constată că și prin prisma acestor reglementări contractul pârâților este nul absolut, iar pârâtul cumpărător nu este apărat de buna sa credință.
Au mai susținut recurenții că interpretarea rațională și sistematică a dispozițiilor art. 46 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001, conduc la concluzia că actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil sunt apărate de nulitatea absolută datorită bunei credințe a contractanților doar dacă motivul nulității îl constituie exclusiv situația juridică a imobilului vândut, aceea de imobil preluat fără titlu, caz în care nulitatea vânzării nu este altceva decât un efect al nulității titlului vânzătorului conform principiului rezoluto iure dantis, rezolvitur ius accepientis, care la rândul său este o consecință a principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest, quam ipse habet.
în cazul în care însă, actul este lovit de nulitate pentru că a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării, această nulitate nu mai poate fi înlăturată doar datorită bunei-credințe a părților actului căci ar fi ilogic ca această soluție să fie aplicabilă doar actelor ce privesc imobilele preluate cu titlu valabil creându-se astfel o distincție lipsită de temei între actele încheiate prin frauda legii în funcție de modul de preluare a imobilelor;
- printr-un alt motiv, recurenții susțin că și în situația în care s-ar aplica dispozițiile Legii nr. 10/2001, acțiunea promovată pe dreptul comun, decizia este nelegală deoarece a interpretat greșit atât Legea nr. 112/1995, H.G. nr. 11/1996, Legea nr. 10/2001 și H.G. nr. 498/2003, în cauză existând dovezi că acest contract a fost încheiat cu încălcarea Legii nr. 112/1995, în vigoare la acea dată și este lovit de nulitate absolută, devenind inopozabil acestora.
Că, prin Legea nr. 112/1995 cât și prin H.G. 11 din 18 ianuarie 1996, s-a instituit obligația legală atât a vânzătorilor cât a cumpărătorului de a verifica situația juridică a imobilului ce urma a fi vândut, încălcând astfel dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Susțin recurenții că la data cumpărării apartamentului, cererea de restituire a imobilului nu era soluționată, contrar dispozițiilor art. 17 din Legea nr. 112/1995, și ca atare nu se putea vinde apartamentul revendicat, întrucât nu se știa dacă acesta a fost preluat cu titlu sau nu și dacă se restituie în natură sau prin echivalent fostului proprietar și în consecință, însuși dreptul de acțiune al chiriașului nu era născut.
Ca urmare, nu era îndeplinită condiția de bază a vânzării apartamentului, conform art. 7 din Legea nr. 112/1995.
în continuare reclamanții recurenți au analizat și interpretat dispozițiile art. 1 și art. 13 din H.G. 11/1996, concluzionând că instanța de apel avea obligația să respecte calificarea de titlu dată prin hotărârile anterioare prin care s-a încălcat alin. (II) al Decretului nr. 92/1950.
Recursul este nefondat.
Din materialul probator administrat în cauză rezultă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre SC R.V. SA și soții C.V. și S. a avut loc în anul 1997, când erau aplicabile fără restricții, prevederile Legii nr. 112/1995, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996.
Pe de altă parte, din cererea prin care recurentul reclamant B.V. s-a adresat Comisiei locale pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 respectiv la data de 20 mai 1996 rezultă că a solicitat să i se acorde "despăgubiri maxime pentru apartamentele și imobilele proprietatea sa" iar nu restituirea acestora în natură, iar acțiunea în revendicare a fost promovată la 11 octombrie 2000.
Din actele dosarului mai rezultă că prin acțiunea înregistrată sub nr. 5889 din 11 octombrie 2000, reclamanții au chemat în judecată pe pârâții T.F., M.L., V.I., C.V. și D.A., solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București.
Pe parcursul judecății reclamanții și-au restrâns acțiunea renunțând la judecată față de pârâții M.L., V.I., T.F. și D.A., cu toți aceștia încheind tranzacțiile aflate la dosarul de fond, cu privire la apartamentele cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995.
în aceste condiții se poate pretinde că pârâții C.V. și S., ar fi cumpărători de rea-credință, datorită nedepunerii de suficiente diligențe, pentru a afla dacă imobilul nu era revendicat de proprietar anterior preluării acestuia de către stat.
Rezultă, că instanța de apel a apreciat în mod judicios că nu există elemente de fapt în raport de care să se poată reține reaua-credință a pârâților-cumpărători.
Normele de drept în materia restituirii imobilelor reglementate prin Legea nr. 10/2001, sunt cele prevăzute de art. 18 lit. d), care prevăd interdicția restituirii în natură a imobilelor vândute cu respectarea Legii nr. 112/1995 și art. 46 alin. (2), care prevăd că actele juridice de înstrăinare rămân valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință, chiar și cele care au ca obiect imobile preluate fără titlu valabil.
Prin Legea nr. 10/2001 au fost instituite dispoziții cu privire la valoarea și efectele juridice ale bunei-credințe în materie de revendicare, dar o atare distincție nu a fost prevăzută pentru prima dată de această lege specială, buna-credință fiind o creație a jurisprudenței, reglementată și în Codul civil încă de la adoptarea acestuia.
Buna-credință prezumându-se, sarcina probei revenea în speță reclamanților, or în concret reclamanții nu au dovedit reaua-credință a părților.
Față de aplicabilitatea în cauză a principiului menționat, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu bună credință de către pârâții C.V. și S., nu este susceptibil de a fi lovit de nulitate, chiar dacă imobilul a fost preluat fără titlu de către stat.
Așa fiind, devine inutilă examinarea celorlalte critici aduse deciziei recurate, câtă vreme nu poate fi desființat contractul de vânzare-cumpărare prin care intimații pârâți au devenit proprietarii imobilului în litigiu.
în consecință, constatându-se că hotărârea atacată este legală și temeinică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
Ca părți căzute în pretenții, conform art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții reclamanți au fost obligați în solidar să plătească intimaților pârâți suma de 15.000.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorar avocat, conform chitanțelor depuse la dosar.
| ← ICCJ. Decizia nr. 109/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 714/2005. Civil → |
|---|
