ICCJ. Decizia nr. 1400/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin notificarea nr. 1076 din 21 martie 2001 adresată Primăriei municipiului Brăila, numita G.V., în nume propriu și al moștenitorilor defunctei V.P.(fostă C.), a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau despăgubiri bănești pentru o parte din imobilul situat în Brăila, rămas ca moștenire în urma donației făcută de V.C. nepotului său T.S. și anume pentru apartamentul în suprafață de 56 mp situat la parterul imobilului, bun naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, poziția nr. 93 din listele anexe.
Primarul municipiului Brăila, prin dispoziția nr. 7378 din 24 septembrie 2002, a respins solicitarea numitei G.V. cu motivarea că petenta nu face dovada calității de persoană îndreptățită, iar situația imobilului revendicat a fost definitiv și irevocabil soluționată în cadrul procedurii prevăzută de Legea nr. 112/1995. Conform prevederilor acestei legi, imobilul a fost revendicat de T.E. și în baza Hotărârii nr. 1053 din 9 septembrie 1999 a Consiliului județean Brăila și a sentinței civile nr. 5350 din 26 iulie 1999 a Judecătoriei Brăila numitei T.E. i s-au acordat despăgubiri, pe care le-a încasat.
La data de 22 octombrie 2002 G.V., în nume propriu și ca mandatară a numiților B.M., P.E., V.M. și B.V. a contestat în justiție dispoziția dată de Primarul Municipiului Brăila, solicitând anularea ei și restituirea în natură a imobilului situat în Brăila.
în motivarea acțiunii s-a arătat că imobilul revendicat, care a aparținut mătușei reclamanților, P.(fostă C.)V., este compus din șase apartamente din care unul a fost donat lui S.T., nepotul defunctei și vărul reclamanților. Revendicarea imobilului de către T.E. s-a făcut cu încălcarea Legii nr. 112/1995 deoarece apartamentul donat lui S.T. a fost naționalizat fără titlu și nu făcea obiectul acestei legi, iar pentru celelalte cinci apartamente, naționalizate de la P.(fostă C.)V., numita T.E. nu avea vocație succesorală.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul Brăila, secția civilă, prin sentința nr. 505 din 20 decembrie 2002, a respins ca nefondată acțiunea reclamanților.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut și motivat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1869/1921 de Tribunalul Brăila și transcris la același tribunal sub nr. 3021 din 11 noiembrie 1921 imobilul din Brăila, a aparținut lui C.(P.)V. Defuncta a fost sora lui B.N., tatăl reclamantei G.V., a lui B.E., tatăl lui B.M. și a lui B.C., tatăl celorlalți trei reclamanți (P.E., V.M. și B.V.). Față de actele analizate, tribunalul a constatat că reclamanții au calitate procesuală activă; în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 10/2001, făcând parte din categoria moștenitorilor colaterali.
Pe fond însă, acțiunea formulată nu a fost primită întrucât prin sentința civilă nr. 5350 din 26 iulie 2002 a Judecătoriei Brăila, definitivă prin neexercitarea căilor de atac, imobilul ce formează obiectul litigiului de față a fost restituit lui T.E., caz în care tribunalul a aplicat prevederile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 potrivit cu care, dacă după data pronunțării hotărârii de restituire a imobilului, apar și alte persoane cu vocație succesorală, aceștia din urmă își pot valorifica dreptul printr-o acțiune de drept comun.
Apelul declarat împotriva acestei sentințe de reclamanții G.V. și B.M. a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 40/A din 14 martie 2003 a Curții de Apel Galați, secția civilă.
Pentru a decide astfel, tribunalul a motivat că "reclamanții au optat pentru o acțiune a cărei finalitate era previzibilă întrucât așa cum afirmă aveau deja cunoștință despre existența unei hotărâri judecătorești definitive, prin care pentru imobilul respectiv se acordă despăgubiri unei alte persoane. în situația în care s-ar admite punctul de vedere al reclamanților, de restituire în natură a imobilului, s-ar ajunge la un paradox juridic, nefiind posibilă acordarea de despăgubiri și consecutiv restituirea în natură, pentru persoane diferite. în această situație ar fi pronunțate hotărâri judecătorești contradictorii, ceea ce ar duce în viitor la generarea de alte litigii, cu consecințe nefaste asupra părților, care pentru a-și valorifica dreptul lor, ar fi prejudiciate prin temporizarea rezolvării acestora".
împotriva deciziei dată în apel prin care s-a menținut sentința tribunalului, în termen legal, a declarat recurs reclamanta G.V. care a criticat hotărârile pronunțate în cauză pe motiv că instanțele au încălcat prevederile art. 19 alin. (4) și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,art. 1 și 5 din Legea nr. 112/1995 și că de situația creată se face vinovat reprezentantul Consiliului Local Brăila care nu a exercitat căile legale de atac împotriva sentinței care a dat câștig de cauză numitei T.E.
Recursul este fondat.
La data de 25 iulie 1996 numita T.E. s-a adresat Comisiei județene Brăila pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul din Brăila. Prin Hotărârea nr. 1035 din 7 mai 1999 a acestei comisii s-a respins cererea formulată de T.E. pe motiv că nu există identitate între persoana menționată ca proprietar în listele anexă la Decretul nr. 92/1950, respectiv V.C. și fostul proprietar S.T.
Nemulțumită de soluția dată de comisie, numita T.E. s-a adresat instanței și prin sentința civilă nr. 5350 din 26 iulie 1999 Judecătoria Brăila a admis contestația formulată de T.E., a desființat Hotărârea nr. 1035 din 7 mai 1999 și a obligat Comisia Județeană Brăila pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 la plata de despăgubiri ce urmau a fi calculate conform art. 12 din Legea nr. 112/1995.
Sentința Judecătoriei Brăila a rămas definitivă și irevocabilă ca urmare a neexercitării căilor de atac de reformare și, datorită prevederilor legale în vigoare la acea dată, nu a fost nici motivată, așa încât nu se cunosc considerentele pentru care instanța a ajuns la concluzia desființării hotărârii dată de comisie.
Important pentru recursul de față este că, odată cu întreprinderea de demersuri conform Legii nr. 10/2001, reclamanții G.V. și B.V. au formulat și plângere penală contra lui T.E., solicitând organelor de urmărire penală cercetarea acesteia pentru săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune, fals în declarații și uz de fals. Reclamanții au mai cerut și efectuarea de cercetări față de persoanele din cadrul Comisiei Județene Brăila pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 care nu au exercitat căile legale de atac împotriva sentinței prin care s-au acordat despăgubiri numitei T.E.
Procurorul și prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Brăila au respins plângerea formulată de cei doi reclamanți, soluție confirmată de Judecătoria Brăila prin sentința penală nr. 467 din 17 februarie 2004. împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta G.V., recurs ce i-a fost respins prin decizia penală nr. 121 din 16 aprilie 2004 a Tribunalului Brăila, secția penală.
în justificarea soluției de respingere a recursului, instanța penală a reținut, printre altele: "Ne aflam astfel în fața unei succesiuni legale și față de actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că și alte persoane printre care și recurenta de față ar fi fost îndreptățite la despăgubiri alături de T.E. dacă ar fi formulat cerere conform Legii nr. 112/1995. Numai că singura persoană care și-a valorificat în termen legal dreptul de a solicita despăgubiri a fost T.E. culegând astfel întreaga succesiune".
Conform art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 "persoanele îndreptățite care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, precum și cele ale căror cereri au fost respinse ori nu au fost soluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi au dreptul de a formula o asemenea cerere în condițiile prezentei legi".
Textul citat se referă la trei categorii de persoane îndreptățite: 1) persoanele care nu au formulat cereri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995; 2) persoanele care au formulat cereri potrivit acestei legi, dar acestea nu au fost soluționate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; 3) persoanele care au formulat cereri potrivit Legii nr. 112/1995, dar acestea au fost respinse.
în acord cu decizia penală mai susmenționată, reclamanții în cauza de față fac parte în două din cele trei categorii amintite: reclamanții G.V., B.M., P.E. și V.M. nu au formulat cu referire la imobilul litigios vreo cerere în baza prevederilor Legii nr. 112/1995; reclamantul B.V. a formulat o atare cerere, dar aceasta a fost respinsă, deoarece a fost depusă peste termenul prevăzut de Legea nr. 112/1995.
Doctrina nu este unanimă în a desluși natura juridică a instituției introdusă prin textul citat. Astfel, s-a susținut că prin art. 19 din Legea nr. 10/2001 a operat o repunere în termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 112/1995 a persoanelor îndreptățite, ori, din contra, că prin art. 19 a fost creat un nou drept de care pot beneficia foștii proprietari ai imobilelor cu destinația de locuințe sau moștenitorii acestora, locuințe care nu mai pot fi restituite în natură. Doctrina este însă unanimă în a explica rațiunea textului și anume că prin art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a urmărit să înlăture posibilitatea creării unei discriminări în ceea ce privește acordarea de despăgubiri prin echivalent, între persoanele îndreptățite care au urmat procedura Legii nr. 112/1995 și persoanele care nu au urmat această procedură.
Pe de altă parte, potrivit art. 52 din Legea nr. 10/2001 "la data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă orice alte dispoziții contrare". Este de observat astfel că dispozițiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 prin care alte persoane cu vocație succesorală, ivite după pronunțarea hotărârii, erau îndreptate pentru valorificarea drepturilor la acțiunea de drept comun, au fost implicit abrogate de prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001.
Desigur că situația prezentă poate crea, aparent, nu paradox. Dar în conflictul de drepturi și interese între persoana care a obținut o despăgubire peste cota succesorală ce i se cuvenea și persoana care, neurmând procedura Legii nr. 112/1995 nu a primit despăgubirea (măsura reparatorie) cuvenită, Legea nr. 10/2001 a preferat-o, din considerente de echitate, pe aceasta din urmă.
Realitatea constatată în procesul penal și anume că pentru imobilul din Brăila, erau îndreptățite la măsuri reparatorii și alte persoane cu vocație succesorală decât aceea care a încasat despăgubirea integrală în temeiul unei hotărâri judecătorești dată în baza Legii nr. 112/1995, nu poate fi ignorată și nu poate justifica, în nici un caz, soluția de respingere a acțiunii promovată de celelalte persoane îndreptățite numai pentru considerentul că o terță persoană a încasat acea despăgubire.
Față de cele ce preced, și ținând seama că instanțele au soluționat pretențiile reclamanților în temeiul unui text de lege abrogat, ceea ce echivalează cu nerezolvarea în fond a cauzei, recursul a fost admis, au fost casate hotărârile cu reluarea judecății la tribunal.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1549/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1462/2005. Civil → |
|---|
