ICCJ. Decizia nr. 1462/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată, la 15 octombrie 2001, la Judecătoria sectorului 1 București, reclamanta F.D. a chemat în judecată pârâta Uniunea Artiștilor Plastici din România solicitând obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei a sumei de 20.000 dolari SUA, reprezentând contravaloarea a cinci opere de artă distruse, opere ce au aparținut reclamantei.
în cuprinsul acțiunii, reclamanta a arătat că, în calitate de artist plastic, a creat 7 lucrări de artă, pe care le-a predat Uniunii Artiștilor Plastici din România, în anul 2000, pentru a fi expuse la Târgul Mondial "Hanovra 2000". Pârâta, prin intermediul Agenției Române de Dezvoltare, a asigurat participarea lucrărilor de artă la târgul menționat, organizat la Hanovra în perioada 1 iunie -31 octombrie 2000.
După închiderea expoziției mondiale au fost restituite reclamantei doar două lucrări, motivându-se că celelalte cinci lucrări au fost sparte.
Cele cinci lucrări de artă distruse, create din porțelan, au fost evaluate de reclamantă, prin acțiune, la câte 4.000 dolari SUA fiecare.
Temeiurile juridice invocate de reclamantă, prin acțiune au fost dispozițiile art. 139 și art. 82 din Legea nr. 8/1996 și art. 969,art. 1599-1600 C. civ.
Pârâta a înregistrat, la judecătorie, la 16 noiembrie 2001, întâmpinare, prin care a cerut respingerea acțiunii, și cerere de chemare în garanție a Agenției Române de Dezvoltare.
Motivându-și cererea de chemare în garanție, pârâta a arătat că în anul 2000, Agenția Română de Dezvoltare a avut obligația de a organiza Pavilionul Român la EXPO 2000 Hanovra și în acest scop între Uniune și Agenție a fost încheiat contractul nr. 1007 din 8 mai 2000, în baza căruia, printre alte opere de artă, au fost predate și cele 7 creații ale reclamantei. S-a mai arătat că, la 8 noiembrie 2000, Agenția a comunicat Uniunii că, în urma unei furtuni ce a avut loc la 21 iunie 2000, au fost sparte două porțelanuri creația reclamantei, iar, la 29 octombrie 2000, copilul unui vizitator a spart alte trei opere de artă.
Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 12786 din 30 noiembrie 2001, a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București.
Prin sentința civilă nr. 1866 din 20 decembrie 2002, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis acțiunea principală și a obligat pârâta Uniunii Artiștilor Plastici din România să plătească reclamantei echivalentul în lei a sumei de 20.000 dolari SUA. Prin aceeași sentință a fost admisă cererea de chemare în garanție și în consecință a fost obligat Ministerul Dezvoltării și Prognozei (succesorul Agenției Române de Dezvoltare) să plătească Uniunii Artiștilor Plastici suma de 20.000 dolari SUA (în echivalent lei) despăgubiri și 303.000 lei cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 524 din 25 noiembrie 2003, a respins ca nefondat apelul Ministerului Integrării Europene (succesorul în drepturi și obligații al Ministerului Dezvoltării și Prognozei).
împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs chematul în garanție Ministerului Integrării Europene susținând, în esență, următoarele:
- asigurarea Uniunii Artiștilor Plastici a fost plătită, pentru operele de artă, de fosta Agenție Română de Dezvoltare, astfel încât chematul în garanție a respectat dispozițiile legale pentru înlăturarea oricărui risc;
- Uniunea Artiștilor Plastici se află în culpă pentru neîncasarea de la asigurator a despăgubirii de asigurare, iar chematul în garanție nu are nici o culpă sub acest aspect;
- în subsidiar, dacă s-ar constata culpa chematului în garanție pentru neîncasarea despăgubirii de asigurare, această culpă este concurentă cu cea a unității pârâte.
Recursul este întemeiat.
Instanța de apel a confirmat sentința tribunalului cu toate că, pe parcursul procesului, nu au fost administrate probe prin care să fie stabilită valoarea operelor de artă menționate în cererea de chemare în judecată, instanțele acceptând, fără nici o verificare, evaluarea făcută de reclamantă.
Fiind vorba de opere de artă despre care reclamanta a arătat că auo valoare însemnată, era necesar ca instanțele să cunoască părerea unor specialiști și în consecință trebuia pusă în discuția părților necesitatea efectuării unei expertize tehnice prin care să fie stabilită valoarea bunurilor al căror echivalent a fost solicitat prin acțiune.
Ca atare, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la aceeași curte de apel pentru rejudecarea apelului.
Un alt motiv de recurs care este întemeiat este acela că decizia cuprinde motive contradictorii.
Astfel, prima instanță a reținut, prin sentință, că nu au fost respectate clauzele contractului încheiat la 8 mai 2000 între pârâtă și chemata în garanție (filele 40-43 din dosarul tribunalului) și în acest mod această din urmă unitate a încălcat obligațiile ce-i reveneau potrivit art. 82 din Legea nr. 8/1996, privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Cu toate că, respingând apelul chematei în garanție, instanța de apel a confirmat sentința, în considerentele deciziei au fost dezvoltate motive care vin în contradicție cu cele reținute de prima instanță și anume s-a reținut cu privire la chemata în garanție că a luat toate măsurile pentru înlăturarea oricărui risc, fără a i se putea imputa neîndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau potrivit art. 82 din Legea nr. 8/1996.
Or, în atare situație era necesar ca instanța de apel să completeze probele cerând părților să completeze dovezile cu înscrisuri, prin care să se poată stabili dacă au fost respectate, de către chemata în garanție, obligațiile ce-i reveneau potrivit legii privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Se constată, de asemenea, că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății. La 29 mai 2000, între pârâtă și SC A.R. SA, ASIROM a fost încheiat un contract de asigurare, perioada de asigurare fiind 29 mai 2000-30 noiembrie 2000. Prima de asigurare a fost, însă, achitată de chemata în garanție, așa cum rezultă din factura fiscală și ordinul de plată depuse la dosar, fapt necontestat de părți.
După producerea evenimentelor asigurate, între asigurat și asigurator s-a purtat o corespondență, adresele din 28 noiembrie 2000 și din 7 decembrie ale asiguratorului fiind greșit apreciate de instanțe. Aceste adrese trimise pârâtei trebuia apreciate prin coroborare cu celelalte probe administrate pentru a se stabili dacă neplata despăgubirii de asigurare s-a datorat culpei pârâtei ori o parte din culpă a aparținut și chematei în garanție.
Nefiind examinată riguros corespondența purtată între pârâtă și asigurator nu s-a putut verifica apărarea chematei în garanție în legătură cu respectarea obligațiilor ce-i reveneau potrivit contractului încheiat cu pârâta .
Numai după completarea probelor în sensul arătat mai sus și după examinarea, prin coroborare, a dovezilor administrate, instanța de apel va fi în măsură să aprecieze, în deplină cunoștință de cauză, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru antrenarea răspunderii civile a chematei în garanție.
în consecință, recursul a fost admis, a fost casată decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1400/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1392/2005. Civil → |
|---|
