ICCJ. Decizia nr. 1807/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 4648 din 30 septembrie 2003, Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis acțiunea reclamanților S.M., M.A., C.A., L.M., V.G. și Z.I. împotriva pârâților SC H. SA Râmnicu Vâlcea și I.P., constituind în favoarea acestora o servitute de trecere pe proprietatea pârâților, potrivit variantei I și servituții anexe la raportul de expertiză întocmit în cauză. A fost obligată pârâta SC H. SA Râmnicu Vâlcea să-și demoleze pe o lungime de 3,96 mp gardul lat de 0,5 m și înalt de 0,7 m, în caz de refuz autorizându-i pe reclamanți să efectueze lucrarea pe cheltuiala pârâtei, în limita sumei de 80.000 lei. Au fost respinse excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Z.I. și M.A. invocate de pârâți, precum și cererea acestora de chemare în judecată a pârâților C.G., C.C. și G.C. prin care se solicita constituirea servituții pe proprietatea acestora. Au fost obligați pârâții la plata în solidar către reclamanți a sumei de 3.675.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. S-a reținut că terenurile reclamanților sunt înfundate, anterior pierderii proprietăților restituite prin aplicarea Legii nr. 18/1991, pe ele existând un drum de acces care, însă a fost inclus în incinta proprietății SC H. SA Râmnicu Vâlcea.
Pentru a stabili traseul drumului, s-a efectuat o expertiză ce a făcut două variante, pe care instanța nu le-a luat în considerare, stabilind o cale de acces și pe proprietatea numitei I.M., persoană ce nu a fost chemată în judecată. Instanța a apreciat că acesta este traseul cel mai scurt, se află în spatele pavilionului administrativ al pârâtei, și, că, chiar dacă pe el există trei guri de hidranți și cinci cămine de scurgere a apei, mutarea lor nu este necesară, neafectând trecerea. Totodată, s-a constatat că pentru pârâți această variantă este cea mai lesnicioasă, deoarece impune numai desființarea unui segment de circa 3 m din gardul de la stradă.
Cererea formulată de pârâți împotriva lui C.G., C.C. și G.C. a fost respinsă, fără nici o motivare.
în privința reclamantului Z.I., instanța l-a considerat titular al dreptului invocat, în calitate de moștenitor al pârâților săi, ce au primit în proprietate un teren înfundat și care în prezent sunt decedați, fără a se arăta probele ce confirmă o astfel de situație.
Cât despre reclamantul M.A., s-a reținut că are vocație pentru a i se reconstitui o servitute de trecere peste proprietatea pârâtei SC H. SA Râmnicu Vâlcea, chiar dacă nu se învecinează pe nici o latură cu aceasta, nefiind indicate argumentele de fapt și de drept avute în vedere.
Hotărârea instanței de judecată a fost criticată pentru nelegalitate și netemeinicie de către pârâta SC H. SA Râmnicu Vâlcea, invocând greșita soluționare a excepțiilor invocate, greșita aplicare a dispozițiilor art. 616 C. civ.
Prin decizia civilă nr. 105/A din 23 ianuarie 2004, Curtea de Apel Pitești a admis apelul pârâtei SC H. SA Râmnicu Vâlcea împotriva sentinței civile nr. 4648 din 30 septembrie 2004 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea, menținând soluția cu privire la cererea de chemare în judecată a pârâților C.G., C.C. și G.C.
Au fost obligați intimații-reclamanți, mai puțin C.G., C.C. și G.C., la plata către apelanți a sumei de 1.587.000 lei, iar pe apelanți către intimații C. la plata sumei de 1.000.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această hotărâre s-a reținut că potrivit art. 616 C. civ., proprietarul unui fond înfundat poate solicita instituirea în favoarea acestui fond, în sarcina fondului învecinat, cu ieșire la calea publică, a unei servituți de trecere, ținându-se cont de alegerea variantei celei mai puțin păgubitoare pentru fondul aservit.
Față de amplasamentul terenurilor, proprietățile reclamanților reprezentate grafic în anexa expertizelor efectuate în cauză sunt învecinate două câte două pe latura de sud cu proprietatea pârâtei SC H. SA Râmnicu Vâlcea.
în această situație, reclamanții S.M., M.A., C.A., L.M., V.G. și Z.I. își pot constitui servitute de trecere de la o proprietate la alta prin interiorul proprietăților lor, fără a fi necesară afectarea proprietății pârâtei apelante, cel puțin până la proprietatea numitei I.M., persoană care nu a fost chemată în judecată, deși drumul de trecere s-a figurat de către instanța de fond pe terenul ei.
De altfel, o asemenea trecere este posibil a fi creată pe aceeași zonă interioară a proprietăților reclamanților și pe latura de nord a acestora, acolo unde se învecinează cu zona de protecție CFR, fără a afecta această zonă, pentru ca apoi, fie la est, fie la vest să se găsească o variantă mai puțin împovărătoare pentru proprietățile eventual traversate. în modalitatea în care instanța a ales constituirea servituții, fără a lua în calcul întreg prejudiciul, pare a fi ținut cont de argumentul înserat în considerentele soluției, potrivit căruia, prin respectivul loc se făcea trecerea anterior predării terenurilor de către autorii titlurilor reclamanților a proprietății.
Un asemenea criteriu însă, nu exista, întrucât martorii audiați au arătat că drumul există în afara incintei societății pârâte, peste terenul trecut în proprietatea CAP sau chiar la celălalt capăt alături de zona de protecție CFR.
De aceea s-a apreciat că nu este vorba de revenirea la o servitute existentă anterior pierderii proprietății, reclamanții solicitând constituirea unei servituți noi.
Că prejudiciul adus în această formă apelantei este deosebit de mare, rezultă din probele cauzei și chiar din considerentele instanței, potrivit cărora aceasta are o împrejmuire realizată din gard din beton, înalt de 1,5 m și lat de 1 m, asemenea dimensiuni fiind evident raportate la necesitatea de a se asigura securitatea bunurilor aflate în incinta societății.
Or, odată ce o asemenea necesitate a existat anterior prin crearea unei libere treceri prin această incintă, este evident că refacerea, aceluiași gard ar însemna scoaterea efectivă de sub sfera de dispoziție a apelantei, a terenului afectat ei și reconstituirea unei împrejurări cu aceleași calități de securizare a proprietății.
Acest argument a fost ignorat de instanțe, fiind vorba numai despre gardul de la fațada proprietății, deși deschiderea creată a înființat o veritabilă cale de acces public prin incintă.
Fondate s-au reținut și criteriile referitoare la stabilirea obligației proprietarului fondului aservit de a suporta cheltuielile impuse de crearea servituții în favoarea fondurilor principale, dar, pentru argumentele anterioare, instanța de apel a considerat că trecerea nu poate fi realizată peste proprietatea apelantului, examinarea lor devenind superfluă.
Apelanta a învederat drept critică și nechemarea în judecată a unui alt proprietar, I.M., peste al cărei teren se trece în varianta la care instanța s-a oprit, critică ce se raportează la drepturile unui terț și aparent nu poate fi invocată de partea neafectată, totuși critica s-a apreciat ca fondată, deoarece instanța a înființat un drum în sarcina proprietății apelantei, de la care se trece către un alt fond închis și nechemat în judecată, situație în care accesul de la calea publică este astfel imposibil de realizat.
împotriva deciziei civile nr. 105/A din 23 ianuarie 2004 a Curții de Apel Pitești au declarat recurs reclamanții S.M., M.A., C.A., L.M., V.G. și Z.I. criticând-o prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
în dezvoltarea criticilor formulate se învederează în primul rând că greșit instanța de apel a reținut că reclamanții ale căror proprietăți sunt învecinate cu terenul SC H. SA Râmnicu Vâlcea își pot constitui servitute de trecere de la o proprietate la alta pe proprietățile lor, situație ce este consecința unei grave erori, deoarece, așa cum rezultă din schița suplimentului de expertiză, trecerea este amplasată pe proprietățile reclamanților și numitei I.M. și numai de la limita proprietății celei din urmă servitutea de trecere de 3 m lățime este trasată pe proprietatea pârâților.
Se mai susține că greșit s-a apreciat că varianta inițială stabilită de instanța de fond este împovărătoare, deoarece altă cale nu este posibilă, iar dacă un alt traseu în zona estică ar fi viabil, acest lucru nu s-a verificat și în realitate un asemenea traseu ar fi mult mai lung și mai costisitor, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 617 C. civ.
O a doua critică se referă la faptul că instanța prin hotărârea recurată nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau a unei dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv expertiza efectuată de ing. S.M. și asupra declarațiilor martorilor audiați, față de care s-ar fi constatat necesitatea creării servituții de trecere.
Recursul este nefondat.
în mod absolut justificat, așa cum rezultă fără echivoc din analiza schiței terenurilor, instanța a statuat că recurenții își pot constitui servitute de trecere prin interiorul proprietăților lor, fie prin partea sudică, cel puțin până la limita cu proprietatea numitei I.M., persoană nechemată în judecată, fie prin partea nordică, fără a afecta zona de protecție CFR.
Nimeni nu a contestat pe parcursul procesului că proprietățile recurenților sunt înfundate, dar instanța este competentă nu să creeze propriu zis drum de acces, ci să le ofere o variantă de acces cât mai puțin păgubitoare.
Nejustificat, recurenții pretind că instanța de apel a nesocotit actele dosarului, atunci când a statuat posibilitatea creării unei servituți în partea de est a proprietății lor. Afirmația este nereală, întrucât instanța a prevăzut că "o asemenea trecere este posibil a fi creată prin aceeași zonă interioară a proprietăților reclamanților și pe latura de nord a acestora, pentru ca apoi, fie la est, fie la vest, să se găsească o variantă mai puțin împovărătoare pentru proprietățile traversate". Prin urmare, instanța nu s-a referit la crearea unei căi de acces pe latura de est, ci a avut în vedere ieșirea acestui drum creat pe latura de nord, fie în partea de est sau cea de vest.
Nici cea de-a doua critică (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.) nu este fondată. Instanța a avut în vedere atât concluziile expertizei, cât și declarațiile martorilor, concluzionând că există mai multe variante de realizare a accesului la drumul public, numai că instanța de apel a considerat în mod justificat că realizarea servituții de trecere pe proprietatea intimatei pârâte ar fi cea mai păgubitoare pentru toate părțile.
Instanța a avut în vedere și declarațiile martorilor, făcând trimitere la filele acestora din dosar și la conținutul lor.
Chiar dacă instanța nu s-ar fi pronunțat atât de clar cu privire la aceste probe, acest fapt nu ar fi constituit un motiv de casare, deoarece ar fi posibil acest lucru numai atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra mijlocului respectiv de apărare, nu și atunci când nu s-a examinat fiecare argument invocat în sprijinul sau în combaterea lor.
Față de toate aceste considerente, este evident că recursul promovat nu poate fi susținut prin prisma motivelor prevăzute de art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind pronunțată în concordanță cu dispozițiile art. 616 C. proc. civ., astfel că a fost respinsă ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1822/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1799/2005. Civil → |
|---|
