ICCJ. Decizia nr. 1392/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 25 februarie 2002 la Judecătoria Cluj-Napoca, Regia Națională a Pădurilor prin Direcția Silvică Cluj a solicitat ca în contradictoriu cu Comisia Județeană Cluj pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor să se dispună anularea parțială a deciziei nr. 150 din 13 decembrie 2001 emisă de pârâta în temeiul art. 29 din Legea nr. 1/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Reclamanta a susținut că prin hotărârea atacată s-a recunoscut fără justificare legală, contrar dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 484,8 ha din fondul forestier, în favoarea comunei Poiana Vadului, care nu ar fi făcut dovada calității de proprietar, terenul fiind proprietatea tabulară a statului.
în cauză a formulat o cerere de intervenție în interes propriu Comuna Poiana Vadului reprezentată de Primar.
Soluționând cauza în primă instanță prin sentința civilă nr. 2758 din 27 martie 2002 Judecătoria Cluj-Napoca a respins acțiunea principală și admițând cererea de intervenție în interes propriu a constatat legalitatea hotărârii nr. 150 din 13 decembrie 2001 a Comisiei Județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut din dovezile cu înscrisuri administrate la cererea părților că terenul în litigiu a fost atribuit în proprietatea comunei Poiana Vadului, numită atunci Neagra prin Reforma agrară în conformitate cu Hotărârea nr. 420 din 15 septembrie 1927 a Comisiei de Ocol Cluj pentru expropriere și împroprietărire, așa încât restabilirea dreptului de proprietate prin actul atacat este pe deplin legală.
Hotărârea primei instanțe a fost confirmată de Tribunalul Cluj, care prin decizia civilă nr. 1096 din 27 august 2002 a respins ca nefondat recursul Regiei Naționale a Pădurilor, Direcția Silvică Cluj.
La 22 august 2003, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a atacat hotărârile menționate cu recurs în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Considerând că hotărârile atacate au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, având drept consecință, soluționarea greșită a cauzei pe fond, Procurorul general a susținut în esență că potrivit C.F. 35 Măguri-Răcătan, terenul în litigiu este proprietatea Statului Român, iar intervenienta-intimată Comuna Poiana Vadului nu a făcut nici o dovadă că a deținut terenul în calitate de proprietar anterior intabulării dreptului statului.
Totodată s-a susținut că instanțele nu au recurs la administrarea unor probe utile pentru lămurirea deplină a situației juridice actuale a terenului, a amplasamentului și destinației date de proprietarul tabular, în raport de care ar fi fost în măsura să cenzureze legalitatea hotărârii atacate.
Recursul în anulare nu este fondat.
Cum rezultă din considerentele pe deplin întemeiate ale hotărârii pronunțate de prima instanță exclusiv pe baza înscrisurilor doveditoare, aflate la dosarul cauzei terenul cu vegetație forestieră din litigiu a fost neîndoielnic proprietatea netabulară a comunei Poiana Vadului, fiindu-i atribuit în proprietate privată în baza Legii privind reforma agrară aprobată prin Decretul nr. 3160/1921, prin Hotărârea nr. 420 din 15 septembrie 1927 a Comisiei de Ocol pentru Expropriere și împroprietărire Cluj.
Neînmatricularea dreptului de proprietate astfel dobândit în C.F. la data atribuirii, nu modifică nici apartenența reală a terenului la proprietatea comunei Poiana Vadului în conformitate cu legea, nici nu este imputabilă proprietarului, câtă vreme operațiunile în C.F. trebuiau să fie realizate din oficiu, așadar prin grija statului la data împroprietăririi.
Cât privește neidentificarea amplasamentului terenului în litigiu critica se dovedește prematură, această operațiune, de competența comisiei locale de fond funciar, urmând să fie adusă la îndeplinire în condițiile Legii nr. 18/1991 și a Regulamentului de aplicare aprobat prin H.G. nr. 1172/2001 odată cu emiterea titlului de proprietate și a punerii în posesie.
Ca urmare recursul în anulare a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1462/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1050/2005. Civil → |
|---|
