ICCJ. Decizia nr. 1714/2005. Civil
| Comentarii |
|
La data de 26 februarie 2001, D.A.R. a chemat în judecată pe M.N. și M.A. cerând să fie obligați să-i restituie în deplină proprietate și posesie, apartamentul nr. 1 și terenul aferent, bun imobil situat în București.
Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 314 din 25 martie 2003, a admis acțiunea așa cum a fost formulată.
Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 477 din 21 octombrie 2003, a admis apelul pârâților și, schimbând în întregime sentința, a respins, ca nefondată acțiunea.
în motivarea soluției din apel s-a arătat că pârâții au dobândit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 410/112 din 26 noiembrie 1996, act de înstrăinare încheiat cu bună-credință și cu respectarea deplină a condițiilor Legii nr. 112/1995. S-a reținut, totodată, că valabilitatea titlului pârâților a fost stabilită, definitiv și irevocabil, conform sentinței civile nr. 9973 din 18 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, prin care acțiunea reclamantei, în constatarea nulității acestui act juridic, a fost respinsă ca nefondată.
împotriva deciziei din apel reclamanta a declarat recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a arătat, în esență, că fără temei legal a fost respinsă acțiunea. A pretins că există dovada relei credințe a pârâților, ca subdobânditori, și că, oricum, prin compararea titlurilor deduse petentei, propriul ei titlu este preferabil titlului pârâților.
Recursul este nefondat.
Din economia reglementărilor cuprinse în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dezvoltată prin dispozițiile pct. 46.3 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003, rezultă că înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu bună-credință și cu deplina respectare a condițiilor legii, până la apariția Legii nr. 213/1998 (24 noiembrie 1998), se bucură de protecție legală. Imperativ, textele legale enunțate recunosc și păstrează efectul translativ de proprietate a unor asemenea acte juridice.
în speță, valabilitatea actului juridic opus de pârâți, circumscrisă condițiilor legale de mai sus, a fost stabilită, definitiv și irevocabil, prin sentința civilă nr. 9973 din 18 iunie 1999 a Judecătoriei sectorului 1 București, ceea ce impune concluzia că soluția recurată este, cu autoritate de lucru judecat, legală și temeinică.
Așa fiind și întrucât nu au fost constatate motive de casare ori modificare care pot fi invocate din oficiu, recursul a fost respins, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 173/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1701/2005. Civil → |
|---|
