ICCJ. Decizia nr. 2671/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2671
Dosar nr. 29512/1/2005
Nr. vechi 13050/200.
Şedinţa publică din 13 martie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 4457 din 19 aprilie 2004 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii P.L. şi P.M. au chemat în judecată pe pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice solicitând obligarea pârâtului Primarul General să emită o dispoziţie de restituire în echivalent sub formă bănească pentru apartamentul nr. 42 din Bucureşti, şi a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să plătească suma ce constituie echivalentul în bani a apartamentului respectiv şi 1.000.000 lei daune cominatorii.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au dobândit apartamentul respectiv prin contractul de construire încheiat cu OCLP la data de 12 ianuarie 1970 şi a costat 127.304 lei, iar în anul 1975 când au plecat din ţară, au fost obligaţi să cedeze cu plată acest imobil către stat, iar din suma primită cu titlu de despăgubire au achitat diferenţa de preţ rezultată din contractul de construire.
S-a mai arătat, în motivarea acţiunii că, prin sentinţa civilă nr. 5091 din 5 aprilie 1999, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a dispus restituirea în natură a imobilului respectiv, însă acesta a fost vândut chiriaşilor, astfel încât nu a putut intra în posesia lui, fapt ce i-a determinat să formuleze o nouă cerere în baza Legii nr. 10/2001, însă Municipiul Bucureşti nu a răspuns notificării ce i-a fost adresată.
Prin sentinţa civilă nr. 2811 din 26 mai 2004, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Astfel investit Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1124 din 22 decembrie 2004 a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanţii P.L. şi P.M.; a obligat Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită o dispoziţie prin care să se soluţioneze notificarea adresată de reclamanţi; a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor, pentru lipsa calităţii procesuale pasive, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti să emită o dispoziţie de restituire în echivalent sub formă bănească.
Pentru a pronunţa această hotărâre, secţia a IV-a civilă, a reţinut inadmisibilitatea cererii de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti de a emite o dispoziţie de restituire în echivalent sub formă bănească, pe considerentul că reclamanţii nu au urmat în prealabil procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, lege în conformitate cu care acţiunea în justiţie are caracter subsidiar şi facultativ, întrucât nu poate fi exercitată decât după epuizarea procedurii administrative obligatorii şi prealabile.
Împotriva sentinţei civile nr. 1124 din 22 decembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a formulat apel pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticile formulate vizând nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii, apelantul invocând excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Bucureşti, având în vedere că obiectul acţiunii, reprezentându-l „obligaţia de a face", acesta nu se încadrează în situaţiile prevăzute de art. 24 alin. (7) şi (8), art. 31 alin. (2) şi art. 25 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, iar cu privire la fondul cauzei, susţinând în esenţă că termenul de 60 de zile prevăzute de art. 23 din Legea nr. 10/2001 are caracterul unui termen de recomandare, depăşirea lui neputând fi sancţionată în nici un fel, iar pe de altă parte, dovedirea dreptului de proprietate şi a calităţii de moştenitor a persoanei îndreptăţite se poate face numai cu acte. În acest sens, a susţinut apelantul, notificatorii aveau obligaţia de a se interesa dacă dosarele erau complete, în caz contrar fiind obligaţi să aducă documentele lipsă.
Prin Decizia civilă nr. 1312/A din 8 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva sentinţei civile nr. 1124 din 22 decembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a stabilit că excepţia de necompetenţă materială a tribunalului nu poate fi reţinută, întrucât din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 23 şi urm. din capitolul „Proceduri de restituire" al Legii nr. 10/2001, rezultă că obiectul cererii se încadrează în ipoteza nerespectării unei obligaţii prevăzute expres de o normă juridică specială, iar cu privire la fondul pricinii a reţinut că termenul prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare, însă, cu toate acestea, o obligaţie prevăzută expres de lege trebuie îndeplinită într-un termen rezonabil care să răspundă scopului pentru care legea însăşi a fost adoptată.
A reţinut instanţa de apel, în acest sens, că notificarea formulată de persoana îndreptăţită a fost expediată în procedura legii speciale la 24 martie 2001 şi nici până la data soluţionării procesului pendinte, 8 septembrie 2005, nu s-a emis dispoziţia motivată a unităţii deţinătoare.
Împotriva deciziei civile nr. 1312/A din 8 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a formulat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ. şi reiterând criticile formulate în apel.
Recursul este nefondat.
În ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, este de reţinut că, în mod legal s-a pronunţat instanţa de apel, în sensul că această excepţie nu este întemeiată, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea unităţii deţinătoare (în înţelesul Legii nr. 10/2001) de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură.
Referitor la critica vizând fondul pricinii, se constată că şi aceasta se vădeşte a fi nefondată.
Notificarea formulată de persoana îndreptăţită a fost expediată în baza Legii nr. 10/2001 la 24 martie 2001 instanţa de apel reţinând în mod corect că nici până la data soluţionării apelului, respectiv 8 septembrie 2005, nu s-a emis dispoziţia motivată a unităţii deţinătoare, acest fapt îndreptăţeşte instanţa să califice perioada de timp ca fiind nerezonabilă" pentru îndeplinirea unei obligaţii legale imperative.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
Din prevederile legale citate rezultă, fără echivoc, că indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilului ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
Cazul dedus recursului de faţă pune în discuţie şi situaţie în care lipseşte răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă persoanei notificate, care, fie din neglijenţă, fie din rea-voinţă, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoanele îndreptăţite. O atare conduită culpabilă nu poate, în nici un caz, să afecteze interese persoanelor îndreptăţite şi nici să le lipsească în fapt de posibilitatea de a-şi apăra drepturile recunoscute de lege.
Dacă persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptăţite şi nici ulterior, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea decizie sau dispoziţiei care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipseşte, iar prevederile respective au caracter special fiind de strictă interpretare şi, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.
Deşi legiuitorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente pentru ca persoana juridică deţinătoare să fie obligată să emită (să pronunţe) un răspuns prin decizie sau dispoziţie motivată, deoarece o atare obligaţie rezultă din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă instituită în mod imperativ.
Faţă de aceste considerente, se constată neincidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu precizarea că pct. 10 al aceluiaşi articol, invocat de recurent era abrogat la data declarării recursului, astfel că, orice susţinere care se poate interpreta ca fiind făcută în baza acestui motiv nu mai poate fi analizată.
Astfel fiind, recursul se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei civile nr. 1312/A din 8 septembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2650/2005. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 193/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
