ICCJ. Decizia nr. 2703/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2703
Dosar nr. 27715/1/2005
nr. vechi 11253/2005
Şedinţa publică din 14 martie 2006
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ.
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 2 decembrie 2004 reclamanta S.N. a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi Ministerul Finanţelor Publice pentru ca pârâtul 1 să emită o dispoziţie de restituire prin echivalent sub formă bănească pentru apt. 26 situat în Bucureşti, să fie obligat să execute această dispoziţie.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că apartamentul, proprietatea mamei sale, urmare cumpărării în 1948, a fost trecut în patrimoniul statului conform Decretului nr. 111/1951, în baza unei hotărâri judecătoreşti nr. 4350/1961 care nu le-a fost adusă la cunoştinţă proprietarilor.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1073 C. civ. art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 8 din 12 ianuarie 2005 a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea ca inadmisibilă.
În motivarea acestei soluţii tribunalul a reţinut că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de restituire în natură sau echivalent pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea dispoziţiei legii speciale.
S-a apreciat astfel că petiţionara nu se poate adresa justiţiei câtă vreme autoritatea sesizată cu notificarea nu s-a pronunţat prin dispoziţie asupra acesteia.
Aceeaşi obligaţie privind parcurgerea procedurii administrative prealabile s-a înregistrat şi în raport de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia civilă nr. 240 A din 21 iunie 2006 a respins excepţia autorităţii lucrului judecat, a admis apelul reclamantei, a anulat sentinţa apelată şi evocând fondul a admis în parte cererea împotriva Municipiului Bucureşti prin Primarul general. A fost obligat acest pârât să emită dispoziţie pentru notificare 2525 din 16 august 2001.
Prin aceeaşi decizie a fost respinsă acţiunea împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea deciziei s-a reţinut că acţiunea este admisibilă conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. În acest fel s-a observat că reclamanta nu s-a adresat direct instanţei cu acţiunea în revendicare ci a adresat mai întâi o notificare Primăriei care însă din 2001 de la data înregistrării notificării şi până la momentul sesizării instanţei 2004 nu s-a pronunţat. Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 instituţia sesizată cu notificarea este obligată să se pronunţe asupra acesteia pe baza probelor şi actelor furnizate de petiţionar în termen de 60 zile şi o amânare sine die a rezolvării nu este permisă de lege şi atrage culpa acestui pârât.
S-a observat totodată că pârâtului Ministerului Finanţelor Publice nu-i incumbă nici o obligaţie legată de punerea în executare a dispoziţiilor emise de unităţile deţinătoare. Potrivit art. 37 din Legea nr. 10/2001 acestui pârât îi revine sarcina primirii centralizatoarelor cu materialele aferente referitoare la notificări şi oferte de despăgubiri băneşti înaintate de către prefecţi.
S-a apreciat ca nefondată şi excepţia autorităţii lucrului judecat invocată de Ministerul Finanţelor Publice faţă de împrejurarea că prin Decizia civilă invocată nr. 1014 din 20 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat asupra temeiului de preluare a imobilului în prezenta cauză, caracterul preluării imobilului nu constituie element al cauzei de chemare în judecată, prezenta acţiune având ca obiect neemiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării.
Împotriva acestei decizii pârâtul Municipiul Bucureşti a declarat în termen legal recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. referitor la greşita aplicare a Legii nr. 10/2001 atât sub aspectul de fond cât şi al celui de procedură.
În esenţă s-a susţinut că Tribunalul Municipiului Bucureşti nu era competent să soluţioneze cauza al cărui obiect este „o obligaţie de a face", obiect care nu se încadrează în situaţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 în atingerea competenţei acestei instanţe. Ca urmare, s-a spus că o atare acţiune este de competenţa generală a judecătoriei.
Cât priveşte fondul s-a apreciat că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, este de recomandate, depăşirea lui putând fi sancţionată cel mult cu obligarea la despăgubiri pentru pagubele produse, or în cauză nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu.
Recursul este nefondat urmând a fi respins pentru considerentele de mai jos.
Reclamanta a sesizat conform Legii nr. 10/2001 Primăria municipiului Bucureşti cu notificare înregistrată la nr. 2525 din 16 august 2001. Ca urmare se plasează în procedura administrativă prealabilă prevăzută de această lege.
Procedura prealabilă din faza administrativă este supusă, potrivit regulilor instituite de Legea nr. 10/2001 controlului judiciar al instanţei.
Deşi legea nu prevede în mod expres că neemiterea în termen a dispoziţiei motivate este supusă aceluiaşi control, o altă interpretare în sensul că tergiversarea sau refuzul răspunsului autorităţii sesizate cu notificare nu este supusă controlului judiciar este exclusă. Legea a instituit o obligaţie de răspuns şi un termen precis şi imperativ de 60 zile de la înregistrarea notificării, termen mai lung decât cel stabilit ca regulă în procedura generală administrativă de soluţionare a cererilor.
Fixarea termenului de rezolvare de către lege se înscrie în preocuparea respectării principiului rezolvării cererilor într-un termen rezonabil.
Or, în cauză lipsa de răspuns la o notificare înregistrată în 2001 face ca această omisiune care se întinde pe parcursul a trei ani de la sesizare să fie imputabilă în mod evident autorităţii responsabile şi să se încadreze în poziţia de refuz de rezolvare a cererii, refuz care este supus cenzurii instanţei judecătoreşti.
Cererea de chemare în judecată are în mod explicit acest scop să determine Primăria Municipiului Bucureşti să rezolve notificarea prin emiterea dispoziţiei prevăzute de Legea nr. 10/2001. Ca urmare reclamanta s-a plasat în procedura Legii nr. 10/2001 care, cum s-a arătat mai sus dă în competenţa instanţelor judecătoreşti, la nivelul tribunalului, controlul judiciar în materia de restituire a bunurilor, imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Pentru considerentele arătate se constată că Decizia atacată este pronunţată cu respectarea Legii nr. 10/2001 şi ca urmare nefiind întrunite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 240 A din 21 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2780/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2707/2005. Civil → |
|---|
