ICCJ. Decizia nr. 2707/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2707
Dosar nr. 28888/1/2005
Nr. vechi 12426/200.
Şedinţa publică din 14 martie 2006
Deliberând asupra recursului de faţă în condiţiile art. 256 C. proc. civ. constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 19 august 2004 pe rolul Tribunalului Maramureş reclamanta C.R. a chemat în judecată pe pârâta SC R. SA (aflată în lichidare) prin lichidator SC P.C. SRL Baia Mare pentru obligarea acesteia să-i plătească despăgubiri băneşti pentru clădirile primite în proprietate şi demolate în perioada 1988-1990.
Tribunalul Maramureş, prin sentinţa civilă nr. 154 din 14 martie 2005 a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această soluţia instanţa a reţinut că petenta a redobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza deciziei civile nr. 204/A din 18 februarie 1998 a Tribunalului Maramureş şi a deciziei nr. 1241 din 22 martie 1998 a Curţii de Apel Cluj. Petenta şi-a intabulat dreptul de proprietate la 18 iunie 1999, anterior Legii nr. 10/2001 (conform C.F. Cărbunari).
Demolările pretinse au fost făcute după redobândirea proprietăţii de către reclamantă şi, ca urmare, s-a apreciat că în cauza în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în raport şi de împrejurarea că pârâta nu mai deţinea imobilul în numele statului nemaifiind, î.
sensul legii speciale, unitate deţinătoare.
Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 756/A din 16 septembrie 2005 a respins apelul reclamantei reţinând că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 numai că nu pârâta chemată în judecată este cea care trebuie să rezolve cererea de pretenţii a reclamantei.
În acest sens s-a constatat că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că imobilul revendicat de reclamantă a fost demolat după 1989 şi că dobândirea de către aceasta a proprietăţii înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 face neaplicabilă această nouă lege în rezolvarea prezentei cereri.
Din notificarea adresată de petiţionară atât pârâtei R. SA cât şi Prefecturii Maramureş, se poate constata că revendicarea se încadrează în dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pentru construcţiile demolate, măsurile reparatorii trebuiesc stabilite prin echivalent. În această situaţie, reclamanta trebuia să se adreseze Primăriei în a cărei rază teritorială s-a aflat bunul revendicat această soluţie fiind reglementată de art. 33 al legii.
Instanţa a constatat însă că deşi reclamanta poate, în temeiul Legii nr. 10/2001, să solicite acordarea de despăgubiri pentru imobilul ce a fost demolat, pârâta chemată în judecată nu mai are calitatea de persoană deţinătoare, în înţelesul Legii nr. 10/2001, şi deci nu mai este în măsură să rezolve notificarea adresată de reclamantă, singura obligaţie ce-i revenea pârâtei fiind aceea de a face petiţionarei comunicarea prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat în termen legal recurs.
În fapt recurenta a invocat că a respectat prevederile Legii nr. 10/2001 şi s-a adresat cu notificare atât la SC R. Baia Mare cât şi Prefectură însă în mod nejustificat SC R. Baia Mare a tergiversat soluţionarea notificării şi plata despăgubirilor pentru imobilul demolat de aceasta astfel încât s-a ajuns în situaţia că nu a mai putut fi înregistrată cu această sumă ca obligaţie a societăţii intrată deja în procedura falimentului.
Recurenta a mai arătat că şi instanţa de apel a constatat că pârâta şi-a încălcat obligaţia de a trimite la instituţia corespunzătoare notificarea ei conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Reclamanta a solicitat să se constate că nu are nici o vină pentru nerezolvarea notificării formulate, şi, ca urmare, a cerut să fie obligată pârâta la plata sumei de 1.181.100 lei despăgubiri pentru demolarea produsă iar instituţiile notificate, la trimiterea notificării, primăriei competente pentru rezolvare.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Analizând hotărârea pronunţată de curtea de apel, în raport de datele speţei şi cercetând criticile invocate de reclamantă în motivarea în fapt, se constată că recursul este neîntemeiat, în cauză neputându-se face aplicarea nici unui punct al art. 304 C. proc. civ., text în virtutea căruia se poate modifica sau casa soluţia pronunţată în apel.
S-a constatat în mod corect că pentru cererea de despăgubiri a reclamantei sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001. La situaţia de fapt existentă şi anume acea că imobilul revendicat este în prezent demolat, singura posibilitate de reparaţie pentru petiţionară rămâne acordarea de despăgubiri prin echivalent bănesc.
Instanţa de apel a constatat, în conformitate cu soluţia preconizată de art. 27 al Legii nr. 10/2001 (în forma republicată) pârâta SC R. Baia Mare trebuia să transmită notificarea către primăria în a cărei rază teritorială s-a aflat imobilul, ea neputând, soluţiona cererea de despăgubiri.
Ca urmare, în mod corect s-a stabilit că nu există temei juridic pentru obligarea pârâtei chemate în judecată de reclamantă să plătească despăgubiri, urmare demolării.
Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. judecătorii sunt ţinuţi să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii. Cum reclamanta şi-a delimitat petitul acţiunii prin cererea de chemare în judecată numai împotriva pârâtei SC R. SA, în mod corect s-a respins, faţă de această pârâtă, acţiunea.
Condiţiile în care cererea de chemare în judecată se poate întregi sau modifica sunt expres arătate în art. 132 C. proc. civ. şi, ca urmare, cererea formulată de reclamantă cu ocazia declarării recursului, în sensul de a obliga persoanele notificate să trimită notificarea la primăria competentă excede cadrul procesual stabilit prin petitul acţiunii introductive prin care a fost chemată în judecată numai SC R. SA Baia Mare numai pentru obligarea acesteia la plata sumei de 1.187.100 lei.
Este de reţinut că societatea notificată prin lichidator judiciar i-a comunicat petiţionarei la 26 iunie 2001 (fila 21 dosar de fond) că SC R. SA Baia Mare este declarată falimentară şi ca urmare a fost invitată să se înscrie la masa credală, iar la 26 august 2002 (adresa de la fila 22 din dosarul de fond) i s-a comunicat că a fost înscrisă cu cererea de creanţă pentru suma de 4.745.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată conform unor sentinţe civile, dar că nu a fost reţinută în tabelul creanţelor suma de 275.700.000 lei reprezentând despăgubiri cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru motivul că nu sunt întrunite condiţiile art. 21 şi 22 din această lege.
Dată fiind situaţia în care se află în prezent pârâta, procedură de lichidare judiciară, şi în raport de petitul acţiunii se constată că nu se poate stabili în sarcina pârâtei nici o obligaţie. În raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reclamanta va urma soluţia preconizată de această lege şi va pretinde beneficiul art. 22 alin. (4) al legii republicate care reţine notificarea ca fiind făcută în termenul prevăzut la art. 1 al aceluiaşi articol, chiar dacă a fost adresată greşit altei unităţi decât cea abilitată să rezolve cererea.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.R. împotriva deciziei civile nr. 756 A din 16 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 martie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2703/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2640/2005. Civil. încheiere sedinta. Recurs → |
|---|
